Orhei, orașul milenar de pe Răut

natura.md Feb 15, 2025 10:34 278 0

Centrul administrativ al raionului Orhei, municipiu. Este situat în partea centrală a republicii, de stânga râului Răut, pe traseul Chișinău-Bălți. Atestat documentar în anul 1554. Coordonate geografice: 47°23′ lat N, 28°49′ long. E. Altitudinea localității față de nivelul mării – 68 m. Suprafaţa orașului – 8,5 km². Suprafața totală a teritoriului – 17, 8 km². Gospodării individuale, apartamente – 10 250 (2004). Populaţia – 25 641 loc. (2004), 21 065 loc. (2014). Structura etnică (2004): 89, 15 % români, 5,45 % ruși, 3,59 % ucraineni, 0,18 % bulgari, 0,14 % evrei, 0,12 % găgăuzi ș.a. Distanțe: 48 km până la Chișinău. Staţie de c.f. la Chișinău (48 km).

Cadrul geografic. Zona dispune de un cadru natural variat și pitoresc, având un mare potențial de creare a unui sistem ecologic diversificat și bine structurat. Predispusă în acest scop este lunca Răutului, precum și zona de agrement cu microclimatul balnear a codrilor din apropierea. Rețeaua hidrografică locală o alcătuiesc râurile Răut, Ivanos și lacul natural Orhei din preajma orașului. Terenurile agricole extravilane au suprafața de 218 ha. Pădurile ocupă un teritoriu de 22 ha. Dintre resursele minerale zona dispune de bogate zăcăminte de piatră și argilă. Din categoria monumentelor naturii de tip geologic și paleontologic face parte Arie protejată ,,Defileul Orhei”.

Mențiuni documentare. Orheiul Vechi este unul dintre cele mai vechi şi preţioase monumente arheologice din spaţiul geografic pruto-nistrean. Denumirea Orhei reprezintă la origine vechiul termen fortonimic românesc orhei, care în trecut avea sensul ,,loc fortificat; cetate”. Această versiune pare să fie susţinută şi de datele arheologice. Pe locul Vechiului Orhei, în apropierea satului Trebujeni (rn. Orhei), pe malul drept al Răutului, au fost descoperite ruinele unui oraș-cetate, care a existat până în sec. al XVI-lea, când fortăreaţa a fost distrusă în timpul invaziei turcilor şi tătarilor.

Obiectivul istoric se deosebeşte de celelalte prin calităţile sale proprii: este de mari dimensiuni, ocupă o suprafaţă de aproximativ 12 ha; include un complex de aşezări şi fortificaţii străvechi; dispune de numeroase vestigii şi mărturii documentare sigure; reflectă, prin reminiscenţele sale de cultură materială şi prin multitudinea şi varietatea obiectelor descoperite, principalele etape şi procese de dezvoltare a comunităţii umane locale; a fost şi continuă să fie cercetat de specialişti sub diferite aspecte. În acest plan, Orheiul Vechi nu poate fi comparat cu nici unul dintre obiectivele istoriei referitoare la străvechile oraşe-cetăţi dispărute din Basarabia..

Pe vremuri, într-adevăr, Orheiul Vechi a existat şi ca aşezare umană, şi ca puternică fortăreață. Aici au fost descoperite situri din cele mai vechi perioade ale istoriei (paleolit, neolit). Trăitori ai acestei aşezări au fost triburile tracilor răsăriteni. De la început, geţii au durat aici o mică întăritură de pământ, pe care au reconstruit-o şi au prefăcut-o mai târziu într-o puternică fortăreaţă. Ea va fi fost, probabil, una dintre davele gloriosului regat al geţilor de pe timpul regelui Dromichaites.

Cetatea se afla situată la o curbură a Răutului, pe un promontoriu înaintat spre răsărit în lunca râului. Dinspre râu, în partea din faţă, drept componente defensive ale cetăţii serveau malurile stâncoase şi priporoase ale Răutului, înalte de vreo 25–30 m. Din celelalte părţi, de jur-împrejur, cetatea era apărată de câteva rânduri de valuri de pământ cu şanţuri adânci. Pe baza vestigiilor descoperite, aşezările din preajmă au fost atribuite culturii materiale „Sântana de Mureş” (România) „Cerneahov” (Ucraina şi Moldova), fiind considerate de provenienţă autohtonă (geto-dacică şi romană, sec. II–IV d. Hr.).

Cetatea a înfruntat invazia triburilor germanice ale goţilor, năvălirile hunilor, avarilor, bulgarilor turanici (protobulgarilor), slavilor, ungurilor, pecenegilor, uzilor, cumanilor, tătarilor mongoli (sec. IV–XIII). Dimpreună cu populaţia pe care o adăpostea a îndurat devastări din cele mai sălbatice, pojaruri mistuitoare şi ruinări din temelie. După năvălirile pustiitoare, viaţa localnicilor renăştea de fiecare dată, se înfiripa pentru o anumită perioadă, aşezarea rezistând în timp şi menţinându-se în istorie. Despre aceasta ne vorbesc rămăşiţele culturii materiale, obiectele scoase la suprafaţă: urmele locuinţelor, vetrele cuptoarelor, fragmentele vaselor de lut, armele mici de luptă (cuţite, pumnale, săgeţi), uneltele de muncă şi lucrurile de uz casnic, monedele .

Se zice că cetăţii i-ar fi dat numele Orhei ungurii şi că tătarii mongoli ar fi construit oraşul, cu tot ce a avut el mai de preţ – cetatea, palatele, casele din piatră, hanurile, depozitele, atelierele, băile, denumindu-l în limba lor – Şahr-al-Djedid (adică „Oraşul Nou”). Şi aceasta, chipurile, pentru că tătarii au avut nevoie aici de un centru administrativ propriu, de o reşedinţă a hanului, precum şi de locuinţe bine amenajate, şi de băi ajustate de tip oriental, cu care se obişnuiseră ei în pustiurile asiatice, precaspice.

Oare băile de tip oriental din oraşele europene, existente până în prezent, din Budapesta, din Viena, din Paris etc., tot mongoloizii să le fi construit? Meseriaşii de pe loc, şi nu cei străini de prin sec. al XIII-lea, dar de mai încoace, nu s-ar fi dumirit ei să le meşterească, aşa cum auziseră sau văzuseră prin oraşele din ţările orientale ? Şi apoi, de ce denumirea românească Orhei a prins rădăcini, a intrat în uzul practic cotidian, dar cea tătărească, relativ mai recentă, n-a voit să supravieţuiască? Şi ne mai întrebăm, care încă alte oraşe-cetăţi, atât de impunătoare, au mai fost construite de nomazi pe teritoriul nostru şi, măi cu seamă, în timp de numai câteva decenii, cât „au binevoit” tătarii mongoli să poposească pe la noi, în fuga lor nebună prin Europa? Şi Chişinăul, după cum afirmau unii cercetători amatori, ar fi de sorginte tătărească, înfiinţat pe lângă un „mormânt cu capela”, dacă nu cumva chiar pe lângă un „mausoleu”, un „schit” sau o „mănăstire”, construite, chipurile, și ele de turanici.

Cert este. Străvechea cetăţuie şi puternica fortăreaţă de mai târziu, precum şi palatele pârcălabilor, cele două biserici, construcţiile auxiliare din incinta cetăţii, caravanseraiurile, denumite de localnici chirvăsării, băile cu întregul lor sistem de apeduct şi canalizare, fie ele şi de tip oriental (dar denumite de localnici în româneşte feredeie), toate sunt rodul minţii iscoditoare şi produsul muncii asidue, de secole şi milenii, al moşilor şi strămoşilor noştri geto-daci, romanici şi români.

Orheiul Vechi, asemenea cetăţilor de pe Nistru (Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă), făcea parte din vechiul sistem de apărare a hotarelor de răsărit ale Moldovei. Fortăreaţa a înfruntat numeroase invazii ale turcilor şi tătarilor, care încercau să pătrundă în interiorul ţării. Ea le-a servit localnicilor ca loc de refugiu şi adăpost pe vremuri de primejdii, când peşterile săpate în malurile stâncoase ale Răutului şi cetăţuile de pământ din împrejurime nu le mai puteau fi de ajutor. Vechea cetate, cu toate acareturile sale, şi împreună cu adăposturile din peşteri şi aşezările fortificate din apropiere, au pus baza marelui centru economic, comercial şi administrativ de mai târziu – Orheiul Vechi.

Încă pe vremea domniei lui Alexandru cel Bun şi a lui Ştefan cel Mare, cetăţile de margine ale ţării au fost reconstruite şi rezidite, puterea lor de apărare fiind întărită şi prin reorganizarea armatei din ţinuturile de graniţă. Refortificată a fost şi cetatea de pe Răut: zidurile de piatră au fost înălţate, şanţurile săpate în adâncime, iar valurile ridicate şi consolidate; în interior au fost construite mai multe clădiri din piatră şi cărămidă, dintre care palatul pârcălabilor, locuinţele demnitarilor şi slujbaşilor, atelierele, depozitele, bisericile; în exterior au fost reconstruite şi refăcute hanurile (caravanseraiurile), băile publice (feredeiele), cele două biserici, una dintre ele, cea rupestră, devenind mai târziu un adevărat complex monastic; satul (posada) din vecinătate, denumită Peştera, şi-a lărgit teritoriul, ea fiind mai intens populată.

Orheiul Vechi a jucat un rol strategic în timpul invaziei turcilor şi tătarilor din Crimeea. Sub zidurile cetăţii au căzut, răpuşi de suliţele şi săgeţile oştenilor moldoveni, mulţi ieniceri osmanlii şi călăreţi nogaici. După ce au fost zdrobite de Ştefan cel Mare la Lipnic, în 1469, hoardele tătăreşti pierd bătăliile de la Soroca, Orhei şi Tighina. Dar ulterior năvălirile străinilor devin tot mai frecvente şi mai năprasnice. Cetatea este asediată şi ruinată de câteva ori, iar oraşul devastat şi distrus până la temelie. Sunt jefuite şi pustiite satele din vecinătate, care ţineau de ocolul şi ţinutul Orheiului.

În prima jumătate a sec. al XVI-lea, tătarii au prădat de mai multe ori pământurile Moldovei, după cum scriu cronicele, „de la Orhei până la Dorohoi şi pre Prut în sus, făcând multă robie de oameni”. Pe la mijlocul aceluiaşi secol, oraşul-cetate de pe Răut nu mai exista. Documentele amintesc deja de locul unde a fost străvechea aşezare: „loc, la sfârşitul Peşterii, din sus de vechiul Orhei, unde cade drumul Orheiului vechi în Răut” (1575); „vad de moară în Răut, unde iese Răutul din stâncă, din jos de vechiul Orhei” (1617).

Populaţia oraşului şi dregătoria ţinutului au trebuit să-şi găsească alt loc de adăpost şi de trai, aşa că s-au strămutat în sus pe Răut, la vreo 40 km depărtare, unde au pus temeliile unei noi aşezări, pe care au denumit-o tot Orhei. S-a încercat mai târziu ca în Peştera şi în vechiul Orhei viaţa să-şi reia cursul normal, dar nu s-a reuşit. Eremia Movilă voievod, silit de nevoile timpului, se hotărî să refacă cetatea şi să repopuleze vechea aşezare cu noi locuitori. Pentru aceasta însă, timpul pe care îl mai avea de trăit nu i-a fost de ajuns. Moşia Peştera, care, potrivit unui document din 1639, „înainte s-a mai numit Movileani”, a fost dăruită de Vasile Lupu marelui său postelnic Apostol Catargiu, devenind astfel doar o simplă ocină, o moșie adesea nepopulată.

Curând noul Orhei devine unul din principalele centre economice şi comerciale din zona Codrilor, preluând astfel faima de altă dată a vechiului Orhei. Pe timpul domniei lui Vasile Lupu (1634–1654) se întreprind lucrări de amenajare a localităţii: se construiesc case mari din piatră, este zidită Catedrala Sf. Dumitru (1636), străzile sunt podite cu bârne de lemn şi scânduri, ca la Iaşi, se reface lacul din valea Răutului, existent încă pe vremea lui Alexandru Lăpuşneanu. Prelatul ortodox Paul de Alep, vizitând Orheiul în anul 1653, scrie că localitatea, devenită deja târg în toată legea, era destul de mare şi avea o înfăţişare atrăgătoare.

Mențiuni documentare medievale: 1617 aprilie 15. Pârcălabul Nicoară Donici, în dania făcută Mănăstirii Secu, amintește de târgul Orhei și de niște case și dughene din mijlocul târgului. 1634-1653. Domnitorul Vasile Lupu, în timpul domniei sale, s-a îngrijit în mod deosebit de organizarea și înzestrarea localității: a reamenajat lacul, a construit noi poduri peste Răut, a fondat suburbia Slobozia Doamnei, dedicată doamnei sale Teodosia, și cel mai important lucru, a ctitorit Catedrala Sfântul Dumitru (1632-1636), care s-a păstrat până astăzi. 1716. Dimitrie Cantemir, în ,,Descrierea Moldovei”, consemnează: ,,Orhei, târg micușor, dar frumos și îmbelșugat, lângă lacul Orhei, lung de șase mile și lat de două”. 1724. Mihai Racoviță Voievod poruncește să se hotărnicească moșia domnească a târgului Orhei. 1772-1774. În registrele recensământului din acești ani Orheiul este trecut cu 112 case și circa 500 de locuitori, moșia aparținând răzeșilor, aici fiind nominalizați și mazilii: Ioniță Ciorbă, Ion Boțan, Grigoraș fiul lui Botezatu ș.a..

Sursele documentare din sec. al XIX-lea conțin informațiile: 1803. Târg cu 345 de case și 1725 de locuitori. 1812. Târg cu iarmaroace lunare și piețe agricole zilnice, 420 de gospodării individuale. 1830. Târg, centru economic și comercial de rang regional, cu mici întreprinderi agroindustriale, cu mulți meșteșugari și meseriași: cizmari, croitori, cojocari, boiangii, tâmplari, fierari, spoitori, tinichigii, caretari. 1836. Orheiul, din reședință de ținut, condus de pârcălabi și serdari, devine centru administrativ de județ, oblăduit de cinovnici țariști. 1859. Oraș cu 541 de case și 4481 de locuitori (2247 bărbați și 2234 femei), biserici ortodoxe – 2, biserică armeană-grigoriană – 1, sinagogă – 1, școli parohiale – 3, piață agricolă săptămânală (duminica), prăvălii, vărărie, carieră de piatră, han, stație de poștă cu cai. 1870. Oraș, 940 de case, 6362 de locuitori, 4 școli elementare, ambulator, farmacie, mici întreprinderi de prelucrare a materiei prime, instituții și organizații urbane (administrative, juridice, fiscale), țăranii orășeni posedând 753 de vite cornute mari, 26338 de oi, 307 cai, 30 parcele de vii, livezi și legumicole . 1897. Locuitori – 12 336 (6 068 bărbați și 6 268 femei).

Primele informații din sec. al XX-lea le oferă scriitorul, geograful și istoricul basarabean Zamfir Arbore în ,,Dicționarul geografic al Basarabiei” (București, 1904): Orhei, oraș, reședință de județ, așezat pe malul stâng al Răutului, pe șoseaua principală a regiunii, la 40 verste de Chișinău. Populațiunea – 14 800 locuitori, majoritatea români moldoveni, apoi și evrei, ruși, ruteni. Ca martor al frumosului său trecut este biserica Sf. Dumitru, zidită de Vasile Lupu, Domnul Moldovei. La reforma agrară din anii 1918-1924, 41 968 de locuitori din oraș și din satele din județul Orhei au fost împroprietăriți cu 107 862 ha de pământ. Alte mărturii documentare: 1924. Orhei, oraș, centru județean, 14 560 locuitori. 1930. Orhei, capitala județului Orhei, 15 279 locuitori, primărie, prefectură, judecătorie de ocol, percepție fiscală, oficiu poștal și telefonic, gimnaziu mixt, gimnaziu industrial, 4 școli primare, cămin cultural, spital de stat, mici fabrici agroindustriale, comerț de cereale, vin, animale, produse meșteșugărești. 1940. Până în acest an la Orhei au funcționat Liceul de băieți ,,Vasile Lupu” și Școala de fete ,,Regina Maria”.

1941-1945. Ani de tristă amintire, zeci de tineri și bărbați în floarea vârstei, trimiși pe front de comisarii roții, căzuți fără de viață în țări străine, mii și mii de orășeni urmăriți, arestați și condamnați la ani grei de închisoare, multe dintre familiile lor fiind deportate în Siberia. 1950-1970. Perioadă de muncă în cumplită sărăcie, ani de revenire la făgașul normal de viață, cu relative sporuri economice și demografice: 14 131 loc. (1959), 25 707 loc. (1970), 30 260 loc. (1979), 37 517 loc. (1989), 25 641 loc. (2004).

Obiective edilitare, economice, sociale, culturale. Întreprinderi industriale, agroalimentare și comerciale, active pe parcursul multor ani. Instituții de învățământ: 2 licee (,,Onisifor Ghibu” , ,,Ion Luca Caragiale”), 4 gimnazii, 4 colegii (pedagogic, de medicină ș.a.), 2 școli medii, școli specializate (polivalentă, de muzică, de arte plastice, sportivă ș.a.), 7 instituții preșcolare. Centre medicale: spital raional, policlinică, stația urgenței medicale, maternitate, clinică stomatologică, farmacii. Instituții de cultură: palatul de cultură, cu teatrul dramatic și teatrul de păpuși pentru copii, 2 cămine de cultură, 7 biblioteci, muzeul de istorie și etnografie, cinematograf, tipografie, redacția ziarului ,,Plai orheian”, 9 colective artistice de amatori. Complexe sportive, stadion, hoteluri, agenții de turism și călătorie. Orheiul e înfrățit cu orașele Piatra Neamț, Bicaz, Focșani (România), Sveatonikolaevck (Ucraina), Bergama (Turcia).

Onomastica. Numele comun al locuitorilor: orheian, orheiană (orheianca), orheieni, orheiene (orheience). Numele topic Orhei, după cum s-a menţionat deja, este de origine românească, precum românească a fost în toate timpurile populaţia acestei localităţi. Cuvântul-etimon orhei este un nume comun, care în limba noastră veche a însemnat „loc întărit; fortificaţie”, „oraș cetate”. Apelativul orhei va fi fost împrumutat cândva de o populaţie românească ardeleană din graiul maghiarilor din zonă. În limba ungară şi astăzi sintagma ör hely este utilizată cu sensul „loc întărit” și „loc de pază; pichet”. În documentele vechi ungureşti Örhely sunt denumite mai toate cetăţuile şi grădiştile vechi româneşti, dintre care şi locul de aşezare preistorică a capitalei dacilor Sarmizegetusa. Românii au desemnat prin termenul orhei, cuvânt devenit obişnuit în limba română veche, şi alte localităţi din spaţiul geografic dacoromân, care, pe vremuri, au fost şi ele, probabil, aşezări fortificate, cum ar fi Orhei, Odorhei, Oşorhei.

Monumente istorice. Complexul muzeal și istoric: ,,Orheiul Vechi, constă din vestigii arheologice importante: stațiunile primare geto-dacice, fortificațiile antice și medievale (valurile de pământ, zidurile cetății), fundamentele vechilor clădiri (palatul pârcălabului și casele de locuit, bisericile, caravanseraiurile, popular denumite chirvăsării, băile orientale, local denumite feredee), complexul monahal rupestru. Monumente de cult: Catedrala Sfântul Dumitru, bisericile Nașterea Maicii Domnului, Înălțarea Domnului Iisus Hristos, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, Sf. Nicolae, Sf. Pantelimon, Capela romano-catolică Sf. Maria. Monumente memoriale, monumente ale gloriei militare.

Personalități: Nicolae Dimo (1873-1959), specialist în geologie și mineralogie, academician al AȘM; Moisei Cogan (1879-1943), sculptor, arhitect, grafician; Petre Gheorghian (1886-1947), poet, prozator, publicist; Efrem Vâșcăuțeanu (1915-2000), violonist, profesor de muzică; Stela Popescu (1935-2017), actriță de teatru, film și televiziune; Lilia Amarfei (1949-2010), solistă de operetă; Valentina Izbeșciuc (n. 1935), actriță de teatru și film; Silvia Luca (n.1968), actriță de teatru și film; Valeriu Țurcanu (n.1958), actor de teatru, dramaturg, scenarist; Alexandru Robu (n.1932), doctor habilitat în medicină, autor de studii științifice; Valeriu Hâncu (n. 1954), violonist, profesor de muzică.