Paradisul de-acasă

Șesul, Gârla și Iazul

Credeam că cel mai mare și cel mai verde șes din lume e cel care se întinde mai la vale de localitatea-comună Marinici și sătucul meu natal Heleșteni din raionul Nisporeni. Șesul, cu râulețul (Gârla) care, din cauza unor încercări eșuate și-a subțiat albia și gâlgâie printre bariere de nămol, lut, iarbă și tot felul de uscături, este partea de amintiri cea mai importantă, care ne leagă pe toți acei născuți pe aceste locuri mirifice.

Pentru că odată ce ne pomeneam pe iarba lui mătăsoasă, printre „ochiurile” de apă, care uneori deveneau foarte periculoase, căci unele erau ditamai mlaștini, cu o putere de tragere în jos nebănuită, alergam ca bezmeticii, fără să ne gândim la consecințe. Multe vite și nu doar, își găseau sfârșitul prin păpurișul și stufărișul des, care găzduiau rațe sălbatice, lișițe, tot felul de păsăret și gâze care mai de care.

Că râulețul se numește Nârnova am aflat cu mult mai târziu, oricum, el a rămas în arhivele memoriei noastre cu numele Gârla, iar ȘESUL nu însemna altceva decât libertatea inocentă a copilăriei.

Amintiri pentru balade frumoase, dar și triste îi leagă pe măriniceni și heleșteneni de Iazul cel mare și bogat în pește, care hrănea satele de primprejur. Era darnic și primitor iazul nostru, dar și plin de surprize nu tocmai din cele mai plăcute. Nu dea Domnul ca cineva dintre cei care se aruncau în apele lui răcoritoare, de cele mai multe ori vara, să nimerească în vârtejurile ce puteau să se iște brusc, fără ca oamenii să se aștepte la așa ceva. Trebuia să fii un înotător desăvârșit, ca să poți ieși la mal din încercuirea furibundă a apei. Foarte greu ieșeau oamenii din acele vârtejuri și rămâneau cu sechelele fricii de apă pentru mult timp înainte.

Pluteau și bărci pe apele lui, care aparțineau unor pescari înveterați, ce cunoșteau rostul peștelui și a pescuitului. Parcă simt și acum gustul acela dulciu, veritabil de caras, care îmi plăcea cel mai mult. Nu mai există așa ceva. Nici pește ca acela, nici iaz, nici gârlă ca lumea, cu punțile ei de pe care săream drept în apă, cu tot ce a însemnat șesul și libertatea noastră de a sări peste tot și peste toate, imitând păsările în zbor și căprioarele din pădure.

Cred că nu în zadar, pădurea noastră, situată pe poziția nord-vest, Cioara se numește. De altfel, nu cea mai adorată pasăre, dar una foarte inteligentă. Care este legătura dintre cioară și pădurea Măriniciului urmează să aflăm. Dar până ajungem într-acolo, trecem cătinel prin Căpru și Bălăneasa, locuri cu teren arabil, pe care sătenii cultivă porumb, grâu, orz, ovăz, floarea-soarelui și alte culturi agricole.

Iazul din Căpru face deliciul mărinicenilor în aceste zile toride și ar fi bine să profităm la maximum de acest noroc, căci în multe sate de primprejur aceste bazine acvatice au secat. Ar fi necesar de organizat acolo o zonă de odihnă, protejată, unde să se păstreze curățenia și de ce nu, să devină un loc frumos, plantat cu pomi și arbuști, cu multe flori și unde să-ți fie de o plăcere să vii. Aceasta ar fi ca o sugestie din partea mea.

Și i-ar mai ține pe măriniceni acasă, că prea au îndesit-o cu plecatul prin Franța, Germania, Italia, Irlanda, Anglia... chiar au trecut și oceanul. Și nu au plecat de dorul plecatului, dar pentru a se căpătui cu ceva agoniseală, ca să revină și să-și clădească o gospodărie cum e pe acolo, prin alte părți. Unii revin, dar pleacă din nou. Și iar revin, și iar pleacă. Satul îmbătrânește, iar copilași se nasc tot mai puțini, căci tinerii vin, își fac nunțile și cumetriile, își iau pruncii cu ei pe acolo, pe unde s-au stabilit cu traiul. Dar de sat nu uită și Măriniciul le este recunoscător măcar pentru atât.

Vatră mai veche decât hrisovul

Studiind diverse surse scrise, dar și „răsfoind” internetul, inclusiv concretizând datele cu persoane în etate din sat, aflăm că prima atestare documentară arată că satul ar fi fost fondat în anul 1667. Eu cred că localitatea este mult mai veche, dar argumente clare încă nu pot aduce. Voi cerceta, voi merge și la arhiva de peste Prut, și la Mănăstirea Golia, căci avem pământuri care așa și sunt numite – La Golia.

 ALTE TOPONIME: „La Movilă” - să nu credeți că este vorba de o formațiune mai înaltă de pământ, căci locul și așa se află situat pe Coasta Șișcanilor, la confluența dintre Marinici și Heleșteni. Zice-se că acolo avea loc „îngrămădirea oamenilor” ca să țină sfat. Probabil că erau discutate chestiuni importante ce-i priveau pe trăitorii acelor timpuri și locuri.

„Pe lacuri” – partea de sus a Heleștenilor, care ne dă de gândit că pe acolo erau izvoare puternice, apele cărora ieșeau la suprafață și formau mai multe iazuri. Cu timpul „apele au intrat în pământ”, afirmă sătenii, denumirea însă a rămas.

Heleșteni este sătucul din care îmi trag și eu sevele, afară de întinderea nemărginită a șesului (așa o credeam eu în copilărie) nu prea dispunea de foarte mult pământ, astfel încât pe timpuri îndepărtate mai multe familii, printre care și din neamul Izbașelor, au migrat mai spre sud-vest, pe acolo pe unde se află acum satele Cioara și Dancu.

Nu mai există fântânile Din Sus și Din Jos, cu apa cea mai bună, pe care o aduceam numai pentru băut, nici Cișmeaua din Deal, din care apa curgea lin, de parcă spunea o poveste.

Legat de existența unui locaș sfânt anumite date istorice atestă că la 21 mai 1814, protopopul Gheorghe Batcu a sfințit biserica din sat, care fusese adusă, cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni din satul Măcărești unde se ridicase un lăcaș nou. Aceasta însă nu înseamnă că mărinicenii la acel timp nu ar fi avut o biserică, unde să se roage, deoarece și până în prezent, comunitatea creștină din Marinici este foarte unită, oamenii frecventează regulat serviciul divin și respectă tradiția ortodoxă.

Biserica veche a satului și cimitirul vechi nu mai există din anul 1977, când au avut loc alunecări masive de teren, după cutremurul de atunci, unde au fost „înghițite” vreo 70 de gospodării din partea de vest și nord-vest a Mariniciului, ca după acest dramatic eveniment oamenii să populeze spațiul de „Pe deal”, astfel numind această parte a localității „Satul nou” ori „Satul de pe deal”.

Și tot pe deal, mai departe de zona afectată de alunecările de teren, intuind probabil o perspectivă tristă în parcursul dezvoltării teritoriului și așezării cât mai ferite de pericol, în 1854 (așa era scris pe frontispiciul bisericii din piatră a fost înălțat un sfânt locaș cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil.

Descrierea din Dicționarul Geografic al Basarabiei, an. 1904 de Zamfir Arbore

„Mariniciul, sat, în jud. Chișinău, volostea Zbieroaia, așezat într-un hârtop al văii Nârnova. Dealul dinspre nord de satul Marinici are o înălţime de 101 stânjeni, d. n. m. Are 127 case, cu o populaţie de 1130 suflete de răzeși, cari posedă 145 desetine pământ. Boierul, Leonid Bodescu, are 161 desetine. Mănăstirea Vatoped posedă 397 desetine. Satul are o școală elementară unde se învaţă numai rusește.” Satul Marinici a fost menționat documentar în anul 1667.

Satul Heleșteni a fost menționat documentar în anul 1840. Recen-sământul din 1859 găsea aici 20 de gospodării cu 83 de locuitori. La începutul secolului XX satul număra 48 de case. În timp, sătucul a crescut ca număr de populație și case, dar, spre regret, nu a cunoscut o dezvoltare accentuată.

Un viitor muzeu al satului

Intuiesc lucruri foarte interesante de cercetat și de descoperit pentru a scrie o carte a acestor sfinte locuri. Sfinte, pentru că aici am văzut lumina soarelui, am fost botezați, crescuți, educați și de aici am plecat în lumea mare, la învățat și la căpătat un rost.

Când vine vorba despre Marinici, o lume întreagă știe că din această localitate vine scriitorul îndrăgit al copiilor Constantin Dragomir. Este o personalitate bine cunoscută atât la noi, cât și peste Prut și cred că i s-ar cuveni pe merit titlul, acordat de întreg satul, prin care să fie confirmat drept Cetățean de Onoare, alături de alte personalități – fii și fiice ai acestei comune. E o sugestie, pe care cei care sunt în drept, pot să o aducă la realizare.

Ce frumos ar fi să punem toți umărul la edificarea unui muzeu al satului! Ce minunat ar fi să înființăm și o filială a acestuia chiar lângă biserică, or există date interesante despre viața duhovnicească și tradițiile creștine.

Ar fi binevenită și restabilirea unor monumente vechi, cum a fost Baia Obștească a satului pe locul ce și-a păstrat denumirea de Barâmb, inclusiv de rezolvat misterul acelei pietre ce a stat și stă și acum pe șleah, întâmpinând și petrecând trecătorii de dimineață până seara.

Cel mai vesel și mai animat loc din Marinici este Grădinița „Brândușa”

Conform surselor, peste 10 milioane de lei au fost oferite de Guvernul României, pentru a fi reconstruită grădiniţa din satul Marinici, raionul Nisporeni. Astfel, din ruine, a fost transformată într-o instituţie modernă, cu toate condiţiile necesare pentru desfășurarea activităţii educative la nivel înalt. Grădiniţa-creșă „Brândușa” a fost reconstruită pe ruinele unei construcţii, unde era preconizat să fie o școală, încă din timpul regimului rusesc de ocupație. Lucrările la edificiu au durat aproximativ șapte ani. Copiii se bucură de condiţii bune, sală de sport, sală de festivităţi, bloc alimentar dotat cu tot echipamentul, blocuri sanitare noi, dormitoare separate de grupă și săli de grupă frumos amenajate.

Grație susținerii din partea fraților de peste Prut, comuna Marinici se poate mândri cu o instituție preșcolară modernă, care este frecventată atât de copiii Mariniciului, cât și de micuții din Heleșteni.

Luminile de mâine

Satele noastre, veșniciile noastre... Au trecut prin toate calvarurile: războaie, secetă, foamete, deportări... Nu au fost scutite de aceste tragedii nici aceste două localități, ce au constituit firea și caracterul băștinașilor, prin așezarea geografică și tradițiile lăsate de străbuni. Satele Marinici și Heleșteni au avut muzicanții lor vestiți, reuniți în trupe de fanfară, uneori chiar două, cântau la auz, căci nu aveau școală, dispuneau de instrumente de alamă și erau sufletul petrecerilor din sat: nunți, joc, cumetrii, baluri.

Da, da...la Heleșteni am apucat Balul, care era o petrecere de seară, se cânta la „armonică” și ritmul era susținut de „bărăbănică” și oamenii dansau „valțuri”, tangouri și „cadreluri”... era un bal al bunei dispoziții, un fel de petrecere aristocratică. Nu ținea mult. Atât cât să le potolească pofta de o mică petrecere liniștită. Jocurile tradiționale de Sf. Vasile și de Paști se făceau la Marinici, unde veneau chiar și tinerii din localitățile vecine. Dar la Heleșteni jocul principal era organizat de Bobotează și Sf. Ioan Botezătorul.

Să fi fost omătul cât gardul, vorba poetului, sau ger de să crape pietrele, jocul la Heleșteni era nelipsit. Și tot în aceste zile are loc și astăzi, doar că în alte condiții și cu mai puțini participanți. Altele sunt instrumentele muzicale, căci fanfarele au dispărut demult. Și-i păcat. Pentru că în comuna Marinici copiii au talente muzicale nemaipomenite și un dar special al lor de a rosti frumos cuvântul.

ÎNTREBARE-PROPUNERE: Ce ar fi, dragi mariniceni, să înființăm o școală muzicală pentru cei mai talentați copilași? Să răsune toată Moldova și România de vocile lor minunate...

Poveste, poveste, că-nainte mult mai este. Atât de mult, încât ține și de o carte, de ce nu?

Să mergem „la Movilă”, cam așa vine vorba, să ținem sfat important și să vedem ce putem face și cum cum orânduim lucrurile mai departe.  

Autor: Zina IZBAŞ,
jurnalistă, scriitoare

Articol publicat în revista NATURA, nr. 378

Susține Natura.md: Devino Patron!