Devino Patron!

Pârăul copilăriei mele

Satul de baştină… Tătărăuca-Veche de prin părţile Sorocii… Răsfoind filele copilăriei mele, îl văd cufundat între bogate livezi şi arbuşti, cu oameni aprigi la muncă. Pentru această trăsătură a lor, au fost deposedaţi de pământ, iar 47 de gospodari din sat au cunoscut calvarul deportărilor după 1944, „graţie eliberatorilor din răsărit”.

Pârăul copilăriei mele

Localitatea este aşezată pe două maluri ale unui pârău, care odinioară curgea pe fundul unei râpi adânci, care m-a vrăjit încă din copilărie. Cele trei vâlcele din apropierea satului, dinspre amiază, răsărit şi asfinţit, alimentau pârăul cu o apă bogată şi cristalină. La intrarea lui în sat apele-i formau o mică cascadă, dându-le o nouă forţă de curgere. Lovindu-se zgomotos de stâncile aşezate parcă de Cel de Sus, se făcea auzit chiar şi de la depărtare. Cursul său cotit forma nişte bulboane, în apele cărora noi, copiii, ne scăldam cu plăcere în toiul verii.

Dreapta malului pârăului era presărată de stânci mari de piatră. Tot aici se întindeau păşuni de toată frumuseţea, un adevărat rai pentru oi şi capre. În stânga malului se formase holmuri mari de nisip alb, pe care ne urcam, ca să admirăm priveliştea fermecătoare a locului (noi, care nu văzusem munţii decât în vis, credeam că suntem în Carpaţi). 

În clasele primare şcoala noastră se afla tot pe malul drept al pârăului. Drumul spre ea pentru noi, băieţii, era prin râpă. Dimineaţa ne întâlneam cu toţii la fântâna de la răscruce şi ne întrebam, pe care drum pornim spre şcoală. Cu toţii răspundeam în cor: de-a dreptul prin râpă, astfel reuşind să trecem pârăul de 2-3 ori pe zi.

În timpul liber ne jucam cu băieţii din partea cealaltă a pârăului de-a „războiul”, joc după cum era suflul timpului. De mic copil iubeam uneori să mă aflu în singurătate, să urmăresc vietăţile ce mişunau prin apa străvezie a râuleţului, să-mi ridic ochii spre stâncile din jurumi. Mă întristam când sătenii le distrugeau, scoţând piatră pentru construcţie.

Malurile înalte ale pârăului serveau şi ca mijloc de comunicare între săteni: îşi transmiteau unii altora doleanţele, ştirile curente, ecoul lor străbătând zările. Partea stângă a pârăului era locuită de dinastii ale Bârlădenilor. 

Pârăul Tătărăucii, care nu cunoştea nici o gunoişte, făcea un braţ comun cu fratele lui, ce venea dinspre satul vecin, Niorcani. Împreună îşi continuau drumul spre bătrânul Nistru, vărsând în el o apă şi mai bogată şi cu o mai mare putere. 

Astăzi, pârăul copilăriei mele este văduvit de apă, ca urmare a construirii, în interes economic, a unor lacuri artificiale la izvoarele lui. Malurile i-au devenit tot mai pustii, tinerii au plecat din localitate, tot din interese economice, îndeosebi de prin ‘90 încoace. Nu mai are cine străpunge cu vocea văzduhul. Fără oameni parcă s-a stins şi farmecul priveliştii celor două maluri. Au plecat, s-au rătăcit prin lume oamenii acestei palme de pământ, drept consecinţă a rătăcirilor conştiente de mai bine de 20 de ani ale guvernanţilor. Au pustiit locurile natale. Cât mai  continuăm în asemenea mod, oameni buni?


Iurie CUJBĂ,
profesor, oraşul Soroca

Articol publicat în numărul 257

Susține Natura.md: Devino Patron!