Pași prin Călărași
natura.md
Iun 22, 2021 06:03
3551
0
Sfârșit de mai. Potop de verdeață și flori. În Jurnalul de călătorie notez: Călărași. Localitatea e la aproape 50 de km de Chișinău. Pornesc la drum însoțit de către Marina și Viorel Miron de la Asociația de Dezvoltare a Turismului în Moldova. Vorbele se țin lanț – proiecte, experiențe, provocări, povești și... ajungem la porțile Călărașului. În inima urbei savurăm cafeaua matinală, apoi, cum se zice, intrăm în pâine, fiecare pe „felia sa”.
La Muzeul de Istorie și Etnografie „Dumitru Scvorțov-Russu” ne deschide larg porțile muzeograful și ghidul de turism Mariana Iurcu. Încep să-mi manifest curiozitatea și intru rând pe rând în sălile instituției. Admir miile de exponate: arme, armuri, numismatică, instrumente muzicale, sculpturi, picturi, obiecte de uz casnic etc. Trec și prin Casa Mare, apoi prin sala în care este prezentă istoria evreiască a localității (1794–1940). Privesc cu atenție la „Mândrul Călărași între ieri și azi” – arhitectura orașului în fotografii, pe parcursul a 150 de ani, dar și la exponatele din perioada sovietică.
Muzeul de Istorie și Etnografie din Călărași. Foto: Dinu Rusu
Răsfoiesc pagini din istoria localității ghidat de Mariana Iurcu, cea care a și lansat la sfârșit de primăvară primul traseu turistic al orașului Călărași. De fapt, acesta este și parte a Proiectului „Călărași-Rașcov: Târguri evreiești de ambele maluri ale Nistrului din trecut până în prezent”. Subsemnatul urmează să ajungă și pe malul stâng, pentru a vă putea spune povestea punților culturale, spirituale și emoționale.
Până una-alta, hălăduim prin orașul dintre coamele blânde și verzi, pe străzile vechi și noi, pe firul leneș al Bâcului. Cu certitudine, nu vom rătăci pe cărările istoriei, or Mariana Iurcu știe cum să ghideze prin ani, fapte, evenimente, destine. Vorbește cu drag de orașul înconjurat de priveliști splendide, localitate cu porniri istorice vechi, încă de pe la 1432, anul atestării documentare. Toponimul de atunci, însă, era Tuzara. E adevărat că săpăturile arheologice au scos la iveală faptul că în raza orașului, în valea Bâcului, au existat două așezări străvechi din secolele II–IV după Hristos. Doar că acestea s-au pierdut în negura vremurilor...
La 1794, Tuzara avea statutul de târg, oferit de către domnitorul Mihai Suțu. Documentele arată că în anul 1832 administraţia gubernială basarabeană a permis să se facă iarmaroace la Tighina, Căușeni și Tuzara. Legenda spune că voievozii Moldovei au fost de mai multe ori la Tuzara, or acesta era un loc de importanță strategică. Oștenii ademeniți de farmecul Codrilor au rămas aici pentru totdeauna. Ostașii – călăreți, la acea vreme, se numeau călărași, de-altfel principali actori ai vechii armate moldovenești. Mai mult, ei asigurau paza hotarului contra invadatorilor. Totodată, duceau corespondența de la un domn la altul. Potrivit ghidului, la 1873 la Călărași vine primul tren, iar de atunci localitatea începe a exporta în cantități mari fructe proaspete și uscate. La 1901 începe producerea divinului. Patru ani mai târziu, Contele Matei Derojinski deschide un atelier de altoire a viței-de-vie pe portaltoi american, creează o pepinieră de butași și pomi ructiferi.
Exponate din Muzeul de Istorie și Etnografie. Foto: Dinu Rusu
Călărașul a fost greu încercat de timpuri. Prea multe locuri, lucruri și destine au fost lăsate uitării, dosite într-un condamnabil con de umbră. Astăzi putem vedea Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae’’, ridicată în anii 1885- 1886. De altfel, unica rămasă deschisă în perioada sovietică. Aici, a oficiat servicii divine o figură emblematică a ortodoxiei – preotul Alexandru Baltaga, cel care, dincolo de cuvântul lui Dumnezeu, a promovat și adevărul istoric despre Basarabia. La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România. Dragostea de neam și țară l-au costat pe Alexandru Baltaga surghiunul. Avea 80 de ani și a decedat în vara lui 1941, la închisoarea din Kazan.
O altă pagină care este readusă în actualitate este cea a evreilor. Or, potrivit datelor statistice românești din anul 1939, la acea vreme, populaţia evreiască de la Călărași avea o pondere de 76 la sută din numărul total al locuitorilor. Aici au fost cândva opt sinagogi. A rămas doar una. Însă, aceasta acum este restaurant. De altfel, clădirea care a fost construită la mijlocul secolului al XIX-lea este inclusă în circuitul turistic. Edificiul a rezistat pogromului din 1905, în care au murit 60 de evrei, peste 300 au fost răniți, iar circa 200 de case evreiești de la Călărași au fost mistuite. Totodată, a rezistat în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și în timpul Holocaustului, ani în care au murit mai toți evreii din Călărași. După ce am trecut pe la fosta sinagogă mi-am îndreptat pașii spre Cimitirul evreiesc de la Călărași. Acesta își are începuturile la 1790. Aici sunt peste cinci mii de pietre funerare.
Cimitirul Evreiesc din Călărași. Foto: Dinu Rusu
Jurnalul de călătorie la Călărași l-am completat cu o escapadă spirituală la Oricova, localitate din componența orașului. La poale de pădure, pe un delușor molatic se află cea mai mică biserică dintre Prut și Nistru. Are doar 16 metri pătrați, iar clopotnița e laterală. Hramul sfântului locaș este Adormirea Maicii Domnului. Bisericuța, o bijuterie ce impresionează prin forma arhitecturală, dar și picturile murale exterioare și interioare, a fost zidită de ieromonahul Savatie Baștovoi. Cunoscut și ca eseist, romancier, poet, părintele spune că în copilărie i-a promis mamei că va construi o biserică la Oricova. Și s-a ținut de cuvânt. Schitul se află chiar în preajma casei buneilor ieromonahului Savatie.
Potrivit feței bisericești, ceea ce vedem la bisericuța de la Oricova este o revenire la începuturi, la rădăcini. A folosit piatra locală și a zidit micul lăcaș de rugăciune pe modelul celor construite de primii creștini. În timp ce ascultam vorbele ieromonahului Savatie Baștovoi mi-am amintit rânduri din cartea sa „Nebunul’’: „...să iubim pentru a fi iubiți și să iertăm pentru a fi iertați. Și să fim mai cu băgare de seamă la nebunii din jurul nostru, ca nu cumva să fie printre ei vreun sfânt, iar noi, din împietrire, să ne lipsim de binecuvântarea lui... ’’
Bisericuța de la Oricova. Foto: Dinu Rusu
Fac ultimele notițe și-mi zic că acesta e doar începutul unei povești despre Călărașul necunoscut, or mai sunt multe de văzut și chiar de revăzut. Data viitoare voi trece pe la Casa Viorii, Muzeul Poliției, Nuferi pe Lac. Voi opri la Poarta Sărutului, voi măsura cu pasul Scuarul Domnitorilor, mă voi reculege la Stela Eroilor Neamului, dar și la Cimitirul Eroilor Români.
Dinu RUSU
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 352
Susține Natura.md: Devino Patron!
