Pe malul râulețului Vatici
Pitite prin Codrii Orheiului își duc viața câteva localități pitorești, răsfirate comod pe râul Vatici, unul dintre afluenții Răutului.
O localitate chiar i-a împrumutat numele – Vatici – devenind centru de comună pentru două sate mici înconjurate de pădure: Tabăra și Curchi. De ultima dintre ele a auzit toată lumea: la marginea acestei localități se înalță frumoasa mănăstire de călugări cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, fiind una dintre cele mai importante mănăstiri din Republica Moldova. Cine a fost acolo a rămas încântat de stilul clasic cu elemente de baroc al bisericii Sfântul Nicolae, despre care se spune că e similară arhitectural cu Catedrala „Învierea Domnului” din S. Petersbourg sau cu Biserica Sfântului Andrei din Kiev. Toți vizitatorii, fie mireni ortodocși veniți să se închine, fie turiști străini doritori să cunoască mai bine locul, rămân plăcut impresionați de frumusețea complexului arhitectural și de grija cu care este păstrat acest patrimoniu cultural. Puțini sunt cei care ajung în localitățile învecinate: Vatici și Tabăra.
Mănăstirea Curchi. Foto: Alecu Reniță
Nici eu anterior nu am mers mai departe de șoseaua care ducea la Curchi, însă, într-o zi toridă de vară, acum un an, am mers într-o drumeție condusă de Părintele Iov - de la Mănăstirea Curchi până la Mănăstirea Tabăra. Pe drumul nostru de 11 kilometri am trecut prin satul Vatici, atestat documentar în anul 1443 printr-un act semnat de Ștefan al II-lea (fiul lui Alexandru cel Bun) în care sunt apreciate meritele boierului Chereiu prin oferirea unor sate de pe ambele maluri ale Prutului și un loc numit „La Vatice”. Aici, muzeul „Vatra Strămoșească” - o casă țărănească veche de cel puțin 100 ani, transformată în muzeu de domnul Anton Lașcu - adăpostește o colecție de obiecte arhaice cu valoare istorică (prosoape, icoane, covoare, păretare, oale, un cuptor), iar în trecut a servit drept platou de filmare pentru un film turnat în perioada sovietică, numit „Fii fericită, Iulia!”. La polul opus al vechimii timpului se află micuța biserică din Vatici, sfințită în toamna anului 2018, în cinstea sărbătorii Acoperământului Maicii Domnului. Când am vizitat-o, biserica era îmbrăcată doar în straie de ciment, însă în această primăvară am văzut că s-a purces la pictarea bisericii pe interior.
Jurnaliştii de la revista NATURA şi de la alte redacţii în vizită la „Casa strămoşească” din Vatici. Foto: Dinu Rusu
Din răcoarea noii biserici a trebuit să ne facem drum mai departe către destinația noastră finală, aflată la o distanță de 4 km spre vest de Vatici: satul Tabăra cu mănăstirea omonimă. De fapt, localitatea s-a dezvoltat în jurul acestei mănăstiri, construită în anii 1779-1784. Inițial a fost o mănăstire de călugări, însă în anul 1815 la porunca mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni aici au fost transferate călugărițele de la schitul „Fântâna Doamnei” (județul Orhei). Măicuțele aveau fiecare gospodărie proprie, trăind în niște chilii care, de fapt, erau case în toată legea. Înainte de cel de-al doilea război mondial, mănăstirea Tabăra număra 100 de case. Când am poposit acolo nu aveam nici cea mai mică idee despre tulburata și agitata istorie pe care a îndurat-o această mănăstire împreună cu sufletele care au slujit-o. În perioada sovietică, mănăstirea a fost persecutată sub diverse pretexte, până a fost închisă cu totul. În 1949, autoritățile comuniste au inițiat planul de lichidare în masă a mănăstirilor basarabene, incluzând în listă și mănăstirea Tabăra, pe motiv de colaborare cu armata română fascistă. Împuternicitul pe această problemă, P. Romenski, urmărea să ia pământurile mănăstirilor pentru a le include în colhozuri sau în alte fonduri ale statului și să confiște „localurile de trai și gospodărești” de la mănăstiri. La Tabăra, mai întâi au smuls icoanele, au luat cărţile bisericești și le-au nimicit pe un deal din preajma satului. Apoi, maicile au fost puse să muncească la o fabrică de țesut covoare înființată de sovietici, până când au fost date afară cu totul în perioada 1959-1960, atunci când mănăstirea a fost închisă. Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a devenit club sătesc, unde rulau filme sovietice, iar biserica „Sfânta Treime” (biserica de iarnă a mănăstirii) s-a transformat în școală sătească.
În tot acest timp, maicile au rămas în chiliile din jurul mănăstirii, în speranța redeschiderii ei, și au continuat să fie martore fără glas ale tiraniei sovietice. Multe dintre ele au fost învinuite și persecutate sub pretextul că au colaborat cu„fasciștii români”. De fapt „vina” lor s-a rezumat la faptul că au păstrat în cel mai mare secret, timp de 50 ani, o listă cu numele a 60-70 de ofițeri și soldați ai armatei Române care au căzut în luptă în 1944 nu departe de satul Tabăra, loc numit de băștinași „la crucea românilor”. Pe dealurile din jur trecuse o linie a frontului, iar morții erau aduși la mănăstire pentru a fi înmormântați creștinește. Majoritatea militarilor români au fost înmormântaţi pe un deal de lângă satul Tabăra: cei cu grad superior separat, iar ceilalţi - în gropi comune. Cei care puteau fi identificați după acte erau trecuți într-o listă, și această listă a fost luată de maici și ascunsă după ce s-a închis mănăstirea, în 1960, de teama autorităților sovietice care îi considera pe acești morți „fasciști”. Raisa Bîrnaz, profesoară la gimnaziul din sat, citată de jurnalistul Dinu Rusu, în seria de articole „Calvarul mănă stirilor din Basarabia” (publicat în revista NATURA, mai-iulie 2006), povestea că atunci când era mică, locul mormintelor mai era încă vizibil și existau câteva rămășiţe de cruci din lemn. Prin 1968 statul a început să acorde exact acolo locuri de casă, însă oamenii au evitat să-și construiască gospodăriile pe teritoriul cimitirului.
În 1989 mănăstirea a fost redeschisă și a început restaurarea, restabilirea ansamblului monastic și repictarea interioară a bisericilor. Cimitirul a fost restabilit în 1995, cu ajutorul Fundației
„Pro-Basarabia și Bucovina”, care a edificat un obelisc cu numele celor căzuți. Anul trecut, în luna mai 2018, acest cimitir de onoare al ostașilor români a fost în sfârșit renovat cu ocazia Zilei Eroilor Români (sărbătoare marcată la 6 iunie). Proiectul a fost susținut de către Centrul de Cultură și Istorie Militară al Ministerului Apărării din Republica Moldova și Oficiul Național pentru Cultul Eroilor din România (o structură guvernamentală care se ocupă de inventarierea și repararea lăcașelor de cult unde se păstrează osemintele și memoria ostașilor români). Până în acest moment, Oficiul a înregistrat peste 120.000 de militari români, înhumaţi în 31 de ţări, cele care în Republica Moldova - 6.072. Multe morminte au fost profanate sau ignorate cu bună știință în timpul URSS.
Părintele Iov şi copiii în vizită la Mănăstirea Tabăra. Foto: Elena Scobioală
La începutul anului 2019, în luna aprilie, Ministerul Apărării Naţionale de la București a declarat că a demarat un proiect de restaurare a încă unui Cimitir de onoare românesc de lângă satul Mana, care adăpostește mormintele a 16 eroi români. Această localitate, care pe vremuri făcea parte din comuna Vatici, este astăzi parte componentă a comunei Seliște, însă în multe izvoare istorice satele Vatici și Mana apar împreună. Din acest sătuc aflat foarte aproape de Curchi este originar și vestitul Paul Goma, scriitor român, disident și militant anticomunist, exilat la Paris din anul 1977 și supranumit „Soljenițân al României”. Critic înverșunat al comunismului, autor a peste 30 de cărți, Paul Goma a publicat în anul 2014 romanul „Din Calidor”, în care Basarabia, satul natal și viața autorului sunt descrise idilic până în momentul brutal care marchează izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Ţara, istoria, chiar și lumea s-a schimbat mult din momentul începerii acestui război. În multe locuri n-a rămas piatră pe piatră, în altele au muțit pentru totdeauna dangăte de clopot. Din fericire, la Vatici au rămas și unele și altele. Și Natura s-a păstrat, așa frumoasă și simplă cum e în toată Moldova.
Vă invit să mergeți cât mai curând pe aceste meleaguri, să urmaţi traseul de la Mănăstirea Curchi până la Mănăstirea Tabăra, o călătorie pentru suflet, prin sânul naturii, spre cele duhovnicești.
Silvia URSUL
Articol publicat în numărul 329
Susține Natura.md: Devino Patron!