„Pe mine mă doare chiar și cuvântul Ucraina...”

Am mers la „Moldexpo”, programat să vorbesc serios cu o persoană responsabilă de soarta ucrainenilor refugiați în Moldova de grozăviile războiului pe care imperiul rus l-a declanșat asupra țării  noastre vecine. Acolo, toți mi-au arătat și mi-au indicat să fac acest lucru anume cu o tânără pistruiată și frumoasă – Tatiana Kuskovskaia, refugiată din sudul Ucrainei și voluntară vestită la acest centru de refugiați din Chișinău. Am călcat pe toate principiile mele ziaristice și acum nu regret că am discutat cu o adolescentă...

– Tatiana, când ați plecat de acasă, fugind de războiul declanșat de Rusia asupra Ucrainei?

– Noi, toată familia, am plecat de lângă orașul Nikolaev pe data de nouă martie și tot în aceeași zi, seara, am trecut hotarul Moldovei.

– De ce ați venit direct în Moldova, dar nu v-ați deplasat, de exemplu, în partea de nord-vest a Ucrainei?

– De la început, am vrut să plecăm încolo, spre Lvov, dar am înțeles că toată țara noastră este supusă unui mare pericol din partea hoardelor cotropitoare și am decis să mergem peste hotarele ei. Tata ne-a convins de acest lucru. El ne-a urcat în mașină – bunica, mama, trei surori – și am pornit spre Odesa, unde poți să ajungi în vreo patru ore. Totuși, noi am mers, din satul de baștină - Dmitrovka, raionul Oceakov, din regiunea Nikolaev - până în Odesa tocmai nouă ore, din cauza ambuteiajului imens de mașini și a multelor controale la posturile de pază. De la Odesa, tata ne-a adus până la granița Moldovei, pe care am traversat-o pe jos.

– Ați trecut pe la Palanca?
– Nu, pentru că atunci acel punct de trecere era închis. Am trecut prin alt loc, deși nu aveam idee ce se va întâmpla cu noi mai departe. O femeie ne-a întâlnit și ne-a întrebat dacă știm unde
o să ajungem și unde ne vom opri. I-am răspuns că nu știm. Atunci ea ne-a propus să urcăm în unul dintre autocarele care erau acolo pentru a transporta refugiații. Era ora șapte seara. Am
ajuns într-un oraș, la „Moldexpo” pe la ora douăsprezece noaptea. Am stat la coadă pentru a fi înregistrați la un ghișeu, ca refugiați. Am fost cazați pe la ora două de noapte. Abia a doua zi
am înțeles că, într-adevăr, am ajuns în Chișinău, capitala Republicii Moldova.

– Din prima zi de refugiu vă aflați numai aici, la „Moldexpo? Сe faci tu, ca voluntară?

– Pe data de nouă iunie s-au împlinit trei luni de când ne aflăm în Chișinău. Dar familia mea a stat la „Moldexpo” numai trei zile, apoi am închiriat o cameră în oraș, unde trăim cinci persoane: mama, bunica și încă două surori – una mai mare și alta mai mică decât mine. Eu m-am înrolat ca voluntar, ca să ajut conaționalii mei refugiați aici. Vin dimineața la „Moldexpo” și seara mă întorc la ai mei.

Munca de voluntariat este benevolă, nu se plătește. Am decis să fiu voluntară ca să nu stau acasă între patru pereți. Camera noastră are 24 de metri pătrați și-i problematic să te afli mereu în același mediu. Mama și bunica au căutat de lucru, dar încă n-au găsit. Sora mea mai mare a găsit și acum lucrează dădacă într-o familie din Chișinău. În blocul în care lucrez eu și Andrei,
un alt tânăr voluntar din Ucraina, sunt aproximativ 200 de persoane: copii, tineri, femei tinere și în vârstă. Una din misiunile mele principale este distribuirea alimentelor. Apoi, e important să comunic cu oamenii, să-i ajut în toate, să reacționez la cerințele lor, să-i conduc la plimbare, la bancomat sau la magazin... Copiii sunt în grija unor voluntari speciali, moldoveni, care se
ocupă cu ei în mod individual. Cunosc dintre ei vreo 15 persoane, inclusiv Bianca, o tânără foarte activă. 

Încă ceva: noi, voluntarii, adunăm obiectele din plastic, le spălăm și le dăm la reciclare. Rugăm oamenii să nu arunce obiectele din plastic, pentru că ele sunt dăunătoare pentru ecologia
Moldovei. De pildă, la noi sunt aduse zilnic 200 de porții de mâncare cu capace de plastic. Deci, de trei ori pe zi, se adună 600 de capace, dar câte au fost în trei luni, de la începutul războiului?  Am explicat acest lucru oamenilor și acum ei singuri adună capacele. O fac chiar și carabinierii, și pompierii de alături. Să vedeți, un voluntar, Alexandru, mi-a dăruit niște cercei confecționați din plasticul pe care noi l-am dat la reciclare. Am și breloc din același material. Nu-i atât de prețios obiectul, dar e simbolic, pentru că-i confecționat din plasticul adunat de noi...

Iată așa lucrez, că-i păcat să nu faci nimic. Refugiații veniți mai de mult s-au deprins deja, dar cei noi au nevoie mereu de susținerea noastră. Mai fac voluntariat și atunci când adunăm bani pentru armata ucraineană, pentru medici sau chiar pentru animalele de companie rămase acasă. Am făcut voluntariat și până a pleca din localitatea noastră – tata, cu ceilalți bărbați din sat, punea nisip în saci și pregătea bloc-posturile de pază la intrare în localitate, iar eu împleteam cu femeile plase din cârpe verzi sub care militarii vor ascunde tancurile sau pregăteam colțunași pentru soldații de pe front...

– Ți-au rămas rude în Dmitrovka? Tatăl tău a fost mobilizat pe front?

– Tata încă n-a fost mobilizat. În luptele de pe frontul ucrainean sunt acum mobilizați mai întâi militarii, apoi acei care au trecut cursuri militare, iar mai apoi - voluntarii. Doar după aceasta, în caz de necesitate, se va face mobilizarea generală. Tatăl meu, Dima, n-a trecut nici cursurile de militari. Se află în sat, cu verișoara și bunelul, căci o altă bunică s-a refugiat cu nepoțica în partea de vest a Ucrainei.

Îmi este dor de satul meu, de casa părintească, chiar și de patul meu. Când vorbesc cu tata și el îmi arată poze de acasă, mă bucur și vreau să mă întorc la el. Mai ales mă cuprinde un dor cumplit de Dmitrovka noastră atunci când colegii sau prietenii mei îmi transmit prin internet imagini de pe ulițele satului. Tata ne telefonează des și ne spune că îi este foarte trist fără noi, dar că acolo se aud exploziile și împușcăturile tot mai aproape. El a fost inițiatorul evacuării: se îngrijora de soarta noastră. Înainte de război a lucrat constructor la Kiev, dar acum a rămas fără serviciu...

– Tatiana, pari o adolescentă. Ce s-a întâmplat cu învățătura ta? Mai înveți?

– Eh! După absolvirea școlii din sat, urma să depun actele la Colegiul Național de Poliție din Kiev. La sfârșitul lunii februarie chiar trebuia să merg la Ziua ușilor deschise, eveniment organizat de acel colegiu, dar s-a început războiul... Acum nu mai știu ce am să fac, voi decide atunci când mă voi întoarce acasă, căci depinde și de felul cum se va termina războiul. Am absolvit studii de nouă clase. Vineri, 27 mai, trebuia să participăm toți colegii de clasă la balul de absolvire. Am vrut să-l organizăm online, dar profesoara noastră este plecată din sat și de acolo unde s-a refugiat
n-a putut să se conecteze la internet. Ne-am înțeles cu colegii că vom serba balul de absolvire atunci când toți vom reveni acasă, căci cinci din 12 elevi ai clasei noastre se află în refugiu peste
hotarele țării.

După începutul războiului, pe la 15 martie, am practicat studiile în regim online. Primeam sarcinile și, timp de o săptămână, urma să pregătim răspunsurile și să le trimitem înapoi, prin internet. Comunicăm tot pe aceeași cale. Mulți dintre profesori au plecat în regiuni mai liniștite din țară, dar unii au rămas și ne spun că îngrijesc parcelele agricole de lângă școală sau că pregătesc colțunași pentru soldații care luptă. Știu că vom reveni acasă, că ne vom aduna și vom sărbători numaidecât împreună ceea ce ne-a furat războiul - balul de absolvire. 

– Ai fost prin Chișinău? Care-i atitudinea trecătorilor moldoveni față de voi, refugiații ucraineni?

– Chișinăul nu se deosebește esențial de orașele Ucrainei, doar că aici sunt mai multe parcuri, aerul e mai curat, toți oamenii cunosc limba rusă și putem comunica. La început, nu mă orientam bine prin oraș. M-am plimbat mult prin Chișinău înainte de a mă angaja ca voluntar. Am fost la „Aventura-parc”. În general, îmi plac mult parcurile foarte verzi din capitala dumneavoastră. Mi-am făcut câțiva cunoscuți, tot voluntari și ei. Împreună am fost la Muzeul Național de Istorie a Moldovei, apoi, cu un grup de micuți – la un spectacol de teatru pentru copii.

Moldovenii manifestă bunăvoință față de noi. Totuși, o dată, am fost la piața agricolă și acolo, când ne-a auzit că vorbim ucraineana, o femeie ne-a strigat rusește de la o tarabă: „Iată, au venit la plimbare! Ce căutați aici? Duceți-vă la casele voastre!”. Noi nu ceream de la nimeni nimic, singuri ne procuram cele necesare. Nu ne-am supărat, are și ea dreptul la opinie...

Sigur, prin străini nu te simți ca acasă, dar, în ansamblu, moldovenii sunt foarte binevoitori cu noi, inclusiv la centrul refugiaților de la „Moldexpo”. Aici, eu număr porțiile de mâncare aduse și le repartizez. Primim hrana de trei ori pe zi: la ora 9:00 – dejunul, la ora 13:00 – prânzul și la ora 18:00 – cina. La 11:00 și la 16:00 - o gustare mică din biscuiți, fructe, bomboane... Mulțumim Guvernului Moldovei și țărilor Europei pentru ajutoarele oferite. Fiecare refugiat înregistrat oficial primește câte 2.200 de lei pe lună. Înțelegem deranjul pe care vi-l facem, dar să nu dea Domnul să ajungeți și voi în situația noastră...

Probabil, mulți ani vom rămâne recunoscători Moldovei, țărilor Europei și Statelor Unite pentru faptul că au primit refugiații ucraineni și, mai ales, pentru ajutorul financiar și militar pe care ni-l oferă. Era bine dacă acest lucru se întâmpla mai devreme, nu peste trei luni de război. Până va ajunge tehnica militară și până vor însuși-o militarii ucraineni, pe pământul țării mele se întâmplă mari tragedii...

– Ce nu-ți place în Moldova?

– Unicul lucru care mă deranjează este faptul că aici mașinile parchează oriunde. La noi, în orașul Nikolaev, nu numai poliția, dar și locuitorii, singuri, se luptă cu șoferii care parchează neregulamentar. În Chișinău pare o normalitate ca șoferii să parcheze pe trotuar sau să încalce regulile de circulație la trecerea liberă a pietonilor pe zebră...

– Ai fost într-un sat moldovenesc?

– Nu, dar aș vrea să merg, ca să gust acolo o mămăligă adevărată, căci cea care ne-o dă la „Moldexpo” e un fel de terci preparat în grabă, doar că-i din făină de porumb...

– Cum te informezi despre ceea ce se întâmplă în țara ta? Linia frontului e departe de satul tău?

– Mă informez cu ajutorul telefonului meu mobil. Am internet și știu cum să-l folosesc rațional. Satul nostru se află între orașele Oceakov și Nikolaev. Când rachetele dușmane zboară spre Oceakov, trec peste satul nostru și tot așa atunci când ele zboară spre Nikolaev, iar atunci când apărarea noastră antiaeriană le distrug, ele pot să cadă peste casele satului nostru... Am vrut să ne întoarcem acasă la începutul lunii iunie, dar ni s-a spus că localitatea vecină cu satul nostru a fost deja bombardată și ne-am oprit. O persoană a murit și multe case au fost distruse în satul nostru vecin.

În acest război au de suferit foarte mult oamenii civili. Lumea nu are unde lucra, a rămas fără bani, alimentele s-au scumpit tare, nu-i apă, gaz, electricitate. Îmi pare rău și de soldații care mor, băieți tineri... Am în sat o prietenă mai matură. Soțul și copilul ei au fost uciși chiar la începutul războiului.

Eu mai practic și fotbalul. Antrenorul nostru, un tânăr de 27 de ani, trimis să lupte pe frontul de la Donețk, a fost capturat și acum se află în prizonierat...

– Dacă te informezi, poți să-mi spui cu care dintre eroii războiului din Ucraina te mândrești acum cel mai mult?

– Vai, sunt foarte mulți! Țara mea e plină de eroi. Eroi sunt toate jertfele, mai ales cele trecute prin iadul din Irpin, Bucea, Mariupol. Eroi de istorie sunt luptătorii de la „AzovStali”, „fantoma zburătoare a Kievului” – pilotul militar care a doborât zeci de avioane rusești, legendara baba Nadea, câinele Patron, care-i un fel de detector de mine, țiganii care au furat tancul rusesc, militarul de pe Insula Șerpilor, cel care a știut cum să răspundă și unde să trimită nava militară rusească...

Consider că este un erou și actualul Președinte al Ucrainei – Volodimir Zelenski. El n-a părăsit țara în timp de primejdie, ci a rămas, a unit poporul și face totul pentru a obține ajutoare ca să eliberăm Ucraina de cotropitorii ruși. Mă mândresc atunci când ascult cântecele noastre care proslăvesc demnitatea și bărbăția ucrainenilor, dar mă întristez, gândindu-mă că în secolul XXI mai există călăi care pornesc război ca să fure, să violeze, să nimicească în mod barbar un popor civilizat și dornic de libertate.

– Cum crezi, când se va termina războiul și ce vei lua cu tine din Moldova atunci când te vei întoarce acasă?

– Când voi pleca din Moldova am să-mi fac câteva fotografii cu prietenii de aici și le voi lua cu mine, ca să am ce arăta și ce le vorbi chiar și viitorilor mei copii. Dar cele mai frumoase amintiri despre Moldova am să le port în sufletul meu prin toată Ucraina. La început, credeam că războiul va dura doar vreo lună, dar iată că am intrat în vară și pălălaia crește peste țara mea... Regimul lui Putin nu se mai satură de teritorii, mai ales de acele unde lumea se vrea civilizată și europenizată, precum e țara mea. Rușii ne invidiază de libertatea pe care o manifestăm și ne-au invadat cu răutatea care îi caracterizează de secole. Distrug totul, adică: „Nici nouă, dar nici vouă”. Dar eu sunt convinsă că în toamnă Ucraina va câștiga războiul și își va recupera teritoriile ocupate.
Apoi, vom trăi, vom reconstrui orașele distruse și Ucraina va înflori.

Mulțumesc Republicii Moldova pentru faptul că primește și ajută refugiații ucraineni. Îmbrățișez voluntarii moldoveni, care ne susțin, căci și voluntariatul e un lucru greu. Să știți că totul va fi bine. Slavă Ucrainei!

– Eroilor slavă!

Gheorghe BUDEANU
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 364

Susține Natura.md: Devino Patron!