Petru Cocîrță, doctor în ştiinţe biologice: „Ţin mult la baştina mea—comuna Cărpineni din ţinutul Lăpuşnei”

- Dragă Petru Cocîrţă, cunoaştem că în luna februarie rotunjeşti o vârstă considerată a înţelepciunii. Cum vezi viaţa de la înălţimea a şase decenii trăite?

- Cu trecerea anilor am înţeles mai multe: fiecare zi trăită este un miracol, un dar de la Dumnezeu pentru care trebuie să te bucuri şi să mulţumeşti încontinuu. Dacă nu ai pierdut capacitatea să te bucuri pentru natura care te ţine şi îţi oferă un spectacol divin, dacă ştii să vezi lumina din ochii oamenilor, dacă urechea-ţi mai prinde cântecul păsărilor şi glasul copiilor, dacă mai ai sensibilitatea să mergi cu talpa goală pe pământul strămoşesc ca să nu-i răneşti faţa, eu cred că viaţa se vede nespus de frumos şi de la înălţimea a şase decenii trăite şi suferite.

- Care a fost vina ta şi a părinţilor tăi, că la doi ani v-au intrat în casă ostaşii ruşi, v-au arestat şi v-au dus în vagoane pentru animale in Siberiile de gheaţă. În ce măsură această pagină neagră din istoria Basarabiei ţi-a marcat copilăria, adolescenţa, tinereţea şi viaţa, în ansamblu? Ce ai adunat în sufletul tău de copil, acolo, în Siberia, ce amintiri te mai frig în nopţile albe, cum încercai să uiţi şi să nu uiţi ceea ce ai trăit departe de Moldova, cât a durat exilul tău şi cum ai încercat să te adaptezi la viaţa civilă? Ce crezi că înseamnă memoria colectivă pentru un popor?

- Fireşte, ca şi alte mii de familii de basarabeni, noi nu am avut nici o vină ca să fim smulşi din ţara noastră şi să fim aruncaţi în nesfârşitul îngheţurilor siberiene. Generaţia părinţilor mei şi, parţial, generaţia mea născută în timpul sau imediat după război, a cunoscut ororile şi drama pământului basarabean. Este imposibil să înţelegem tragedia acestui popor, a sutelor de mii de basarabeni, dacă nu privim în adâncul acelor evenimente, care s-au produs timp de un deceniu, din 1940 până în 1950. Practic, acea ocupaţie numită în mod batjocoritor eliberare, a făcut prăpăd pe pământul Basarabiei - exterminările în masă a fruntaşilor vieţii politice, economice şi sociale, teroarea roşie, foametea organizată, deportările masive ale gospodarilor, preoţilor şi intelectualilor din toate satele Moldovei - au depăşit dimensiunile unui diabolic genocid. Noi am trecut prin acea pălălaie, am trăit în interiorul acelor evenimente distrugătoare, care fără doar şi poate ne-au marcat copilăria şi întreaga viaţă. Ce poate să se adune în sufletul unui copil împins cu baioneta într-un vagon pentru animale, cum poţi ascunde amintirile unui infern, când îţi vezi părinţii umiliţi şi neputincioşi în faţa unor brute înarmate, ce poţi face ca să uiţi sau să nu uiţi o copilărie distrofică, agăţată de o sârmă ghimpată? Memoria colectivă a unui popor, de care mă întrebi ce înseamnă, este acea putere şi solidaritate naţională, care nu permite ca nedreptăţile şi ororile istoriei să se repete. Desigur, suntem datori să scriem adevărul aşa cum a fost nu cum încearcă să-l prezinte unii în istoriile integrate de azi. Ce aşi mai putea adăuga la viaţa trăită la Polul Nord?

În Siberia (regiunea Tiumeni) am trăit cumplit de greu, am trecut prin geruri de minus 56 de grade, am văzut cum se moare de foame şi de frig, am fost martorul unor drame umane de neimaginat, am văzut cum părinţii îşi înmormântează copiii şi copiii pe părinţi...Dar cel mai straşnic era să-ţi pierzi credinţa, să disperi, să te frângi în două, să nu crezi că va veni o zi când te vei reîntoarce acasă. Ceea ce ne-a ajutat foarte mult a fost solidaritatea umană, ajutorul reciproc, mâinile calde ale multor moldoveni care nu te lăsau să te prăbuşeşti. Vreau să mărturisesc că suferinţele îndurate se şterg treptat, dar căldura umană pe care ai simţit-o în momentele de cumpănă totală nu se uită niciodată. Familia noastră, cu mila Domnului şi susţinerea consângenilor noştri a supravieţuit în întregime, spetindu-se şi adunând fărâma de pâine ca să ne ţinem pe picioare. Când teroarea a slăbit puţin, părinţii mei au construit o casă din vâlci, aşa cum sa construiau ele în Moldova. Siberienii au rămas cu gura căscată când au văzut o casă frumoasă, de lut, dată cu var între sute de case din lemn. Familia noastră a demonstrat cu timpul viabilitatea culturii româneşti şi acolo: crearea unei gospodării ţărăneşti asemănătoare celor din Moldova, confecţionarea hainelor de sărbătoare şi a podoabelor de îmbrăcat casa, pregătirea bucatelor, evenimente de perpetuare a obiceiurilor şi datinilor strămoşeşti etc. Mai mult, mama mea Elena împreună cu Dochiţa Creţu (tot din Cărpineni) a compus un cântec de amar şi jale în Siberia, cântec pe care toţi moldovenii deportaţi îl cântau în neagra străinătate. Cântecul a fost publicat de mine şi în Moldova (Literatura şi Arta din 16 februarie 1989; Moldova Suverană, 21 iulie 1992).

Nu pot să trec cu tăcerea un epizod, care vorbeşte de la sine până unde poate duce minciuna şi dezinformarea poporului: în martie 1953, când a pierit „tătucul tuturor popoarelor din Uniunea Sovietică” Iosif Stalin, lumea din sătucul siberian intrase în mare panică, jale şi plânsete în cor din cauza dispariţiei tiranului.

Cel mai fericit moment din Siberia, cu siguranţă, a fost vestea din vara lui 1956 despre eliberarea treptată a familiilor deportate. Reîntoarcerea la Cărpineni ne-a ajutat să trecem peste alte nedreptăţi şi înjosiri (eram lipsiţi de dreptul să locuim în casa confiscată în 1949 şi dată unei familii de ruşi). Am fost găzduiţi de o rudă apropiată şi cu ajutorul neamurilor am înălţat o casă nouă, frumoasă. Rămân de neuitat clăcile din timpul construcţiei casei, când oamenii de bună voie săreau la ajutor. Aşi putea să povestesc foarte multe despre acea perioadă neordinară pentru mine, dar sper să reuşesc să scriu o carte, care să rămână ca un document viu pentru istoria adevărată a Basarabiei.

- Vii în ştiinţa ecologică naţională din unul dintre cele mai mari sate din Moldova. Ce înseamnă pentru tine baştina, casa părintească, ţii legătura cu satul natal, încerci să-ţi ajuţi comunitatea şi localitatea din care te tragi?

- Satul Cărpineni din ţinutul Lăpuşnei înseamnă pentru mine tot ce cuprinde noţiunile ”rădăcină”, “glie”, “plai strămoşesc”, “laptele mamei”, “cuibuşor cu rândunică la casa părintească cea dragă” etc. Ţin mult la baştina mea, dar cu părere de rău nu pot face multe, locuind în oraş. Am izbutit câte ceva: să înfiinţăm la Chişinău o Asociaţie obştească “Cărpineni”, să iniţiem câteva proiecte pentru comună (reconstrucţia drumului şi lărgirea cimitirului, salubrizarea şi înverzirea satului), să susţinem conferirea Liceului teoretic numele “Ştefan Holban” şi altele. Permanent urmăresc situaţia din sat şi încerc să dialoghezi şi să discut cu consătenii mei problemele existente. Ţin legătura, mai mult prin Internet şi cu acei verişori şi nepoţi care au plecat din sat în ţările europene. Sunt un fel de punte intermediară şi informaţională pentru ai mei din sat şi de peste hotare.

- Cum ai ajuns in ecologie şi ce te-a făcut să-ţi legi activitatea ştiinţifică şi obştească de protecţia mediului înconjurător. Ce semnificaţie şi dimensiune are pentru tine ecologia?

- În ecologie am ajuns simplu, cred că a fost chemarea sufletului şi permanenta mea dragoste şi dorinţa de a fi la natură, cu natura şi pentru natură. În general sunt pasionat de tot ce e viu şi îmi place mult să studiez şi să meditezi în acest domeniu.

Este ştiut, că strămoşii noştri au ştiut foarte bine să trăiască în deplină armonie cu mediul înconjurător şi au păstrat şi au protejat nu numai integritatea populaţiilor şi biocenozelor, diversitatea biologica, dar şi zestrea genetică şi ecologică a acestora. În zile noastre ne mai putem mândri, dar nu cu multe: pământ mănos cu straturi de cernoziom până la 2 m, dar cu protecţie foarte slabă; râuri şi râuleţe multe (peste 3 mii), dar in mare parte regularizate şi transformate în canale de deşeuri, în acumulări de humus care este adus prin eroziune şi gospodărire proastă de pe dealuri despădurite la vale, cu peisaje încă extraordinare dar cu multe vicii de ordin antropogen – costişe golite de pădure şi îngălbenite din cauza pierderii stratului de cernoziom; ape multe dar intens poluate etc.

Mi-am legat viaţa de ecologie pentru că am înţeles că ecologia înseamnă suflet şi casă, iar dacă o naţiune îşi pierde sufletul şi casa se pierde pe sine. Zbaterile şi căutările ecologiştilor nu sunt de ordin tehnic, ci spiritual. Sunt un adept convins al ecologiei sufletului şi numai când sufletul îmi tresare la o problemă de mediu aplic cel mai bine ştiinţa pentru găsirea unor soluţii tehnice. În această ordine de idei sunt convins că ceea ce face revista NATURA pentru dezmorţirea sufletului şi cultivarea dragostei de pământ, de ţară, de neam echivalează cu o adevărată operă de iluminare a maselor largi. Referitor la biografia mea de ecolog şi ecologist pot să adaug că din 1974 am început activitatea obştească în domeniul protecţiei mediului. Nu e cazul să enumăr zecile de lucrări ştiinţifice, de studii şi cărţi dedicate ecologiei şi mediului. Şi în prezent sunt şef de laborator “Standarde şi Normative de Mediu” la Institutul de Ecologie şi Geografie al Academiei de Ştiinţe. Mai am o serie de angajamente în calitate de expert naţional şi internaţional legate de acelaşi domeniu. Mai sunt şi preşedintele Asociaţiei obşteşti “PRONATURA” şi mă preocupă mult educaţia şi conştientizarea ecologică. De asemenea sunt în proces de studiere a medicinii indiene “Ayurveda”, care promovează tratarea omului prin metode complexe, vaste şi cu utilizarea tuturor elementelor mediului înconjurător (organisme vii, substanţe organice şi minerale, sunet, culoare, etc.), precum şi a capacităţilor şi proprietăţilor corpului uman.

- Am citit, cu surprindere, în "Literatura şi Arta" un material de-al tău despre o mare personalitate basarabeană Eugen Holban. Am înţeles că ai o legătura de suflet cu compatriotul nostru de la Paris. E vorba de ştiinţă sau de cu totul altceva?

- E vorba de o legătură de neam puternică, transmisă de la buneii mei. Întâlnirea cu onorabilul Eugen Holban, exilat la Paris în anul 1986 prin voia sorţii, a avut loc la Chişinău în anii 1990 la un prieten de o viaţă şi consătean, dr. în matematica Gheorghe Bostan (care nu mai este printre noi). Dar, despre familia Holban mi-au povestit părinţii şi chiar deţinem o fotografie de epocă rămasă de la bunei în care sunt imortalizaţi basarabeni iluştri de la începutul secolului XX. Am considerat de datoria mea sfântă să continui această prietenie transmisă de buneii noştri. Dovadă la cele spuse sunt materialele inserate în vol. 3 “Localităţile Moldovei” privind satul “Cărpineni”, articolul meu din “Literatura şi Artă” din 22 decembrie 2005 şi altele, precum şi întâlnirile noastre continue cu onorabilul patriarh şi ambasador al neamului nostru, academician al poporului, cum îi zicem noi cei din Cărpineni. Lumea trebuie să ştie şi să cunoască mai mult despre activitatea nobilă a familiilor remarcabile din trecutul şi prezentul nostru şi una din ele a fost familia lui Toma Holban, apoi a fiului Ştefan şi mai apoi este a fiului lui Ştefan şi nepotul lui Toma - Eugen Holban, care au făcut şi se străduie să lumineze, să se jertfească pentru binele şi prosperitatea neamului nostru. Cum să nu te mândreşti cu o familie de intelectuali din care Ştefan Holban, deputat în SFATUL ŢĂRII a votat la 27 martie 1918 unirea Basarabiei cu Patria-mamă –România?

- Te crezi un om împlinit, ai realizat ce ţi-ai propus la 25 sau la 30 de ani? Ai vrea sa renunţi la ceva din biografia ta sau ai satisfacţia vieţii pline? Ce mesaj ai dori să trimiţi generaţiei tinere?

- Aş putea spune aşa: am realizat multe dar nu tot ce am dorit. Unele suferinţe şi dureri, unele obstacole şi împrejurări din viaţă m-au sustras de la activităţile mele dragi şi de suflet. Însă ceea ce am realizat este scump şi preţios pentru mine, sper şi pentru alţii, fiindcă am depus în aceasta muncă mult suflet,cunoştinţele şi strădaniile mele. Mesajul meu către cei tineri ar fi: grăbiţi-vă să îndrăgiţi pământul strămoşesc, să trăiţi onest, cu aplecare şi stimă faţă de trecut şi predecesori, cu dragoste şi credinţă în Dumnezeu şi în viitorul neamului nostru.

- Cum vezi viitorul Republicii Moldova, ce ar trebui să facem în particular şi împreună ca să ne simţim mândri de pământul buneilor şi părinţilor noştri?

- Viitorul nostru îl văd, ca oricare om care ţine la neam: să construim o societate sănătoasă şi armonioasă, într-un mediu curat, într-o ţară unită, într-o Europă unită şi prosperă. Trebuie să facem totul pentru ca să devenim un popor sănătos şi spiritual puternic, să devenim un popor demn de istoria noastră milenară, de glia extraordinar de bogată şi frumoasă, să nu ne lăsăm înşelaţi de vorbe goale, ci să participăm hotărât la soarta noastră – să ne reîntoarcem cu toţii acasă, în Europa unită.

A intervievat: Alecu RENIŢĂ,
Revista Natura, februarie 2007

Susține Natura.md: Devino Patron!