Râul Răut
Râul Răut este cel mai mare afluent al Nistrului şi cel mai lung râu din Moldova care curge în întregime pe teritoriul republicii noastre. Răutul izvorăşte lângă satul Rediul Mare şi de-a lungul cursului său trece prin raioanele Donduşeni, Drochia, Sângerei, Floreşti, Teleneşti, Orhei şi Criuleni. Oraşele Bălţi, Floreşti şi Orhei sunt situate pe malurile acestui râu. Pe parcursul său de 286 km, Răutul taie în mai multe locuri defilee prin masivele de piatră calcaroasă, precum cele de la Ţâra-Cenuşa, Domulgeni sau Orheiul Vechi, creând peisaje spectaculoase.
Ion Dron, doctor specialist în hidronimie şi toponimie consideră că denumirea Răutului originează dintr-un termen daco-getic, „raut”, având sensul de „râu”. Savantul consideră improbabilă o provenienţă slavă (de la termenul slav „revet”). Originea dacică a cuvântului pare destul de verosimilă, dacă avem în vedere că malurile Răutului au fost locuite încă din antichitate, mărturie a acestui fapt fiind numeroasele vetre de sate vechi de milenii ce au fost descoperite aici.
Peisaje de pe Răut. Foto: Lucian Reniță
Câteva dintre cele mai importante şi arhaice aşezări de pe Răut sunt în regiunea Orheiulul Vechi, în prezent cunoscut mai ales pentru peisajele spectaculoase create de apele ce au săpat pereţi abrupţi în stâncă. Arealul a fost locuit încă din antichitate, aici aflându-se mai multe vetre getodacice. Acestea erau protejate de o fortificaţie ce se afla pe promontoriul de la Butuceni, înălţată la 60 de metri deasupra râului. Tot aici a fost descoperit unul dintre doar două calendare solare ale dacilor cunoscute până în prezent. În cronici, se spune că pe vremuri Răutul era navigabil până la Orheiul Vechi, astfel că navele urcau pe Nistru, apoi pe Răut, până la fortificaţie. În secolul XII, Hoarda de Aur a construit aici o cetate şi a fondat oraşul Şehr-al-Djedid, însă acestea au rezistat doar două secole. Pentru a proteja locurile şi comerţul pe Răut şi Nistru, în secolul al XIV-lea, moldovenii au construit aici un oraş şi o cetate de piatră, conduse de pârcălabul de Orhei. Ruinele acelui oraş mai pot fi văzute şi astăzi – fundaţii de case, un han de piatră, sau o baie.
Se presupune că încă din secolele X-XI, arealul a început să fie populat de călugări creştini. În secolul XVI, aici veneau să se retragă călugării isihaşti, care-şi săpau chiliile în piatra moale a versanţilor râului. Chilia lui Bosie este cea mai mare şi mai bine păstrată chilie din acea perioadă, iar pe zidul ei se găseşte cea mai veche inscripţie medievală din Moldova. Pe dealul pietros, călugării au ridicat şi o clopotniţă, de la care cobori pe scări în măruntaiele stâncii, până la mănăstirea rupestră, ce poate fi văzută şi azi.
Mănăstirea rupestră de la Orheiul Vechi. Foto: Alecu Reniță
O altă localitate de pe Răut cu o istorie deosebită este Ţâra, din raionul Floreşti, în apropiere de Ghindeşti. Până acum o sută de ani, oamenii din Ţâra trăiau mai mult în casele săpate în piatra versanţilor abrupţi, numite băşti. Defileul râului le oferea protecţie în faţa invadatorilor, atât din cauză că era un teren dificil de cucerit, cât şi pentru că ascundea localitatea de ochii năvălitorilor. Cele mai vechi băşti datează de 200-300 de ani. Ţâra, Cenuşa şi satele din preajmă sunt deosebit de pitoreşti, dar potenţialul lor e puţin valorificat.
Trăind sute de ani pe tărâmul pietrei, localnicii de pe malurile Răutului, în zonele în care acesta formează defilee, au învăţat cum să modeleze calcarul. Piatra a devenit principalul material de construcţie, dar şi de înfrumuseţare. Mai multe elemente ale casei – stâlpii de la poartă, coloanele de la pridvor, colţurile casei sau brâiele, au fost ornamentate cu motive sculptate în piatră, în diverse forme – triunghiuri şi romburi, dantele sau alte motive populare. Coloanele de la pridvor sunt uneori sculptate în spirală. Dar cea mai de preţ creaţie este floarea de piatră, care a devenit un simbol al Moldovei. Fiecare casă te întâmpină cu câte două flori de piatră la poartă şi multe altele decorative, gravate în piatră sau pictate. Pe vremuri, casele erau pictate într-un albastru local de neuitat şi aveau acoperişul făcut din stuf luat din bălţile din jur. În occident, în prezent, ştiinţa de a face astfel de case e foarte apreciată, însă la noi aceste meşteşuguri sunt mai degrabă în declin. Din această cauză, multe dintre cele mai frumoase case sunt destul de vechi şi decrepite, iar casele noi aduc modernizări care nu de puţine ori sunt neinspirate. Chiar şi aşa, satele de pe Răut sunt nişte bijuterii, iar această arhitectură tradiţională este printre cele mai importante bunuri culturale ale Moldovei, cu un potenţial turistic important, dar încă nevalorificat.
Peisaj pe Râul Răut. Foto: Elena Scobioală
Răutul oferă călătorului câteva dintre cele mai spectaculoase peisaje din Moldova. Însă ceea ce vedem acum nu e decât o parte din ceea ce era cândva. Cu mai puţin de jumătate de secol în urmă, râul era mult mai bogat decât acum. De-a lungul luncii râului erau bălţi, mlaştini, stufărişuri şi păpurişuri pline de viaţă – vidre, raci, milioane de peşti; păsări ce cuibăreau; numeroase plante. Politicile sovietice de valorificare agricolă au dus la secarea acestor bălţi şi distrugerea acestui ecosistem.
Distrugerile continuă însă şi după căderea sistemului sovietic, într-o altă formă. Deşi există numeroase cariere de piatră autorizate, de multe ori localnicii iau piatră din malurile calcaroase ale râului sau aruncă gunoaie, mutilând peisajul.
Într-una dintre călătoriile pe Răut, printre meandrele de la Orheiul Vechi, am văzut un localnic, ce tocmai coborâse din barca sa, ducându-şi undiţa pe umăr şi vreo 2 chitici în plasă. Cânta cu vocea puternică de răsuna întreaga vale a Răutului. Era fericit de mica sa pradă sau fericit pur şi simplu. Răutul era pentru el un mod de viaţă şi o sursă de bucurie, pe care şi-o exprima prin cântec. Din păcate, de multe ori uităm acest fapt – că orice lucru frumos e o sursă de bucurie. Când îl urâţeşti, treptat va dispărea şi cântecul. Aşa că să ne protejăm Răutul; este una dintre cele mai importante valori ale naturii şi culturii noastre.
Lucian RENIȚĂ
Articol publicat în numărul 244
Susține Natura.md: Devino Patron!