Revedere cu Ceahlăul

Mergem pe drumul șerpuitor și ne apropiem de Durău, iar în fața noastră se ridică impunător muntele. Arăt cu degetul spre vârf și exclam: „Acolo urcăm!”, spre groaza celorlalți din mașină, care cântăresc din ochi înalta cupolă de piatră și își zic în gând că exagerez.

Revederea cu Ceahlăul îmi readuce la suprafață frumoasele amintiri din vizitele anterioare, pe care le-am savurat de fiecare dată cu un entuziasm renăscut. Zău că aș trăi în umbra muntelui toată viața și nu mi-ar adia nicio secundă dorul de mare. Demult am hotărât pentru mine că între Munte și Mare aleg prima variantă. Oricând, oriunde. Poate doar dacă se întâmplă ca muntele să se învecineze cu marea, așa cum este în adorata Grecie - poate în astfel de situații pendulez de la una la alta. Dar altfel nu: muntele e pe primul loc, căci nimic altceva nu îți oferă senzația aceea fascinantă când ajungi în vârf, admiri lumea care îți stă la picioare, verifici albastrul intens care se întinde deasupra și te simți mic de tot, mai mic decât o furnică - dar o furnică puternică ce urcă și tot urcă și nu se teme de nimic. Nu știu cum se numește senzația asta, probabil în vreo limbă există un termen exact pentru momentul acela când tu vezi lumea din vârful muntelui și înțelegi că nu ești decât un fulg de ovăz pe planeta asta, iar ironia e că treaba asta nu te supără, din contra: te fascinează și mai tare și vrei să prelungești starea. 

Pe unde mi s-a întâmplat să merg, am căutat să mă simt ca o furnică urcată sus pe vârf de munte. Pe Ceahlău, spre rușinea mea, am urcat de foarte puține ori: prima dată a fost prin 2011, când am plecat cu grupa de la facultate, condusă de profesorii care ne instruiau pentru practica anuală a Facultății de Biologie a Universității „A. I. Cuza” din Iași. Pentru mine a fost interesant și suficient la vremea respectivă, însă habar nu aveam că peste ani o să asimilez prin toți porii dragostea și interesul față de natură și că timpul meu liber va fi petrecut, sucindu-mi gâtul după plante, insecte, păsări și alte bazaconii. 

În 2019, după terminarea facultății și după ani buni de muncă, mi-am mai făcut drum pe acolo încă o dată, și iată că abia anul acesta am reușit să ajung din nou prin Ceahlău. Toată vara mi-am dorit tare mult o gură de aer proaspăt de munte, mi s-a făcut dor de senzația aceea când urci pe pietre și obosești, și continui, și te simți mândru cu fiecare sută de metri câștigată pe munte. Așa că am pornit acolo în ultimele zile ale lunii august, cu mașina ticsită de corturi și saci de dormit, care aveau să ne fie de mare ajutor în nopțile petrecute la poalele muntelui. Îmi doream foarte mult să simt senzația de răcoare și să uit de căldura toridă a Chișinăului cel înghesuit, în care lipsa copacilor contribuie cu succes la prăjirea pietonilor de pe bulevardul Ștefan.

După prima noapte dormită în camping, la Durău, ne-am pornit frumușel pe traseul Durău-Fântânele, iar de acolo am continuat până în vârful Toaca pe la Cușma Dorobanțului. Apropo: Toaca se vedea de acolo de la Cabana Fântânele și nimănui din grup nu-i venea să creadă că avem de urcat până acolo, părea ceva ireal, ceva atât de departe, situat într-o lume imaginară de unde poate doar Luceafărul lui Eminescu, „nemuritor și rece”, catadicsește să coboare în jos pe-o rază la bieții muritori din Chișinău. 

Vremea a fost perfectă: nu era căldură înăbușitoare, traseul era numai bun de luat la picior (nu era alunecos), dispoziția noastră era de milioane. Întregul grup a urcat în voie, fără grabă, fără isterie, personal mă opream să fac poze la toate florile de munte. Pădurea, poienile, luminișurile, pajiștile în pantă – toate arătau demențial de frumoase! Poteca noastră trecea prin diverse habitate, iar pe mine cel mai mult m-au cucerit pietrele de munte acoperite de mușchi încâlciți, de un verde suculent. La o anumită altitudine (nu mai țin minte cât exact) eram înconjurați din toate părțile de brazi deși, înalți și drepți ca niște scobitori - vă dați seama ce e iarnă acolo, cât de superb arată o pădure ninsă de brazi!

Aproape de Cușma Dorobanțului (1600 m altitudine) am lăsat pădurea în urmă și am savurat peisajul superb ce se deschide privitorului de pe aceste pietre. Aici, în depărtare, poți admira lacul Izvorul Muntelui și vreo câteva vârfuri de munte care habar nu am cum se numesc. Priveliștea e teribil de frumoasă, mai ales într-o zi atât de senină ca cea în care am fost noi: verdele muntelui se transformă în albastru pe măsură ce urcă spre cer, iar stâncile acoperite de păduri se perindă până în zare și ai impresia că o țin așa până dincolo de orizont.

La nici 200 m distanță de Cușma Dorobanțului, drumeții au parte de un spectacol și mai și: punctul de belvedere de la Cununa Zimbrului, un ansamblu stâncos despre care se spune că e locul unde a murit un zimbru urmărit de Dragoș Vodă. Din vârful acestor stânci se deschide un abis alpin care pur și simplu îți taie respirația. De aici se vede un pic din stațiunea Durău, iar mai încolo un pic din coada lacului Bicaz, iar mai departe o salbă de localități și rânduri-rânduri de munți ce duc spre Harghita și Bistrița.

Drumul mai departe spre Toaca trece iarăși prin niște păduri, urcă și urcă până dă nas în nas cu Panaghia – un cilindru de piatră înalt, drept și impunător. Legenda zice că aici a fost de fapt o fată strașnic de frumoasă care a fost prefăcută în stană de piatră nu se știe din ce motive. Până la Panaghia (care înseamnă de fapt „preasfântă”) ai de urcat niște lespezi de piatră tare nostime… Zici că e scara aia spre Rai… o urci cu ultimele puteri. Imediat ce se termină nebunia asta de pietre etajate, dai peste un platou întins care o ține așa până la Toaca și mai departe. De fapt, muntele Ceahlău arată așa sus: un fel de platou întins, pe care sunt răsfirate din loc în loc câteva stânci, înalte de câteva sute de metri. Platoul acesta este de fapt locul meu preferat de pe tot muntele. E acoperit de pâlcuri întinse de jneapăn - un conifer care crește sub formă de arbust cu tulpină culcată, ca adaptare la vânturile teribile care suflă pe acolo. Jnepănișul acesta mă atrage, nu știu de ce. Arată superb așa cum crește pe stâncile golașe, îmi aduce aminte de peisajul mediteranean cu toate ispitele lui… Aici am avut marea surpriză să găsesc brumărițe de pădure (Prunella modularis) care se ascundeau la umbră prin arbuștii compacți. La noi specia aceasta vine doar pe timp de iarnă, când coboară de la munte pe câmpie și își caută de mâncare prin pădurile de silvo-stepă. 

În mijlocul platoului de jneapăn se înalță Vârful Toaca, care se află la altitudinea de 1904 m. Nu e cel mai înalt vârf (Ocolașul Mare are 1907 m), însă Toaca are o formă mai neobișnuită, ca o piramidă, și de asta atrage majoritatea turiștilor. De pe platou până în vârful Toaca ai de urcat vreo 500 de trepte de metal, iar această scară e abruptă și dreaptă de zici că e biblica scară spre cer visată de Iacov la Betel. A fost construită în 2018, însă până la ea a fost alta mai șubredă, de lemn. Scara pornește de la altitudinea de 1771 metri (altitudinea platoului) și ajunge la cea de 1893 metri, iar urcarea treptelor e o adevărată aventură, mai ales după patru ore de urcat la 1700 metri înălțime pe o pantă abruptă!

Însă, în final, când am ajuns în vârf și am văzut ce frumusețe se așterne în jur, am uitat de tot efortul și de toată greutatea cu care am pășit pe fiecare treaptă, și m-am lăsat așa în voia acelei stări de euforie care te cuprinde atunci când ajungi în vârf de munte. Iarăși, de asta îmi place muntele: nu e doar o formă de relief, ci e un pachet întreg de stări fantastice pentru corp, minte și suflet. Muntele e ca să îți testezi limitele, atât cele fizice, cât și cele psihologice.

Priveliștea din vârful Toaca este superbă: am fost cu adevărat norocoși în acea zi, n-am avut parte de ceață și alte ghinioane. Stai și te uiți cât poftești. Eu m-am așezat pe o piatră și am stat așa să privesc în toate părțile fără să mă gândesc la nimic. Oricum am momente când nu mă gândesc la nimic, dar de data asta am urcat special pe munte ca să fac acest lucru. Totuși, privilegiul de a admira priveliștea aceasta frumoasă este rezervată doar celor care au forța, ambiția și determinarea să urce tot muntele, e ca un premiu la final de drum pe care îl obții doar dacă meriți. E o răsplată pe care știi să o prețuiești doar dacă ai depus efortul necesar.

Cu ultimele puteri rămase, am coborât muntele pe traseul pe care am urcat. În alți ani am încercat și coborâri pe alte trasee, însă atunci alegeam să mă odihnesc o noapte la cabana din vârf și apoi să mă întorc la poale cu forțe proaspete. De data aceasta însă am decis să mă întorc în aceeași zi, fapt pentru care am zis că e mai bine să cobor pe unde am urcat. Deși coborârea este teoretic mai ușoară decât urcarea, e totuși mai periculoasă, pentru că are porțiuni abrupte, iar picioarele nu te mai ascultă cum o făceau la urcare. Chiar și așa, dacă ești un adult în putere, sănătos și cu o doză rezonabilă de spirit de aventură, și mai ales dacă îți cunoști limitele fizicului tău, ai încălțămintea potrivită și știi cum să cobori corect – nu există niciun impediment pentru o coborâre plăcută. Legea Muntelui spune așa: dacă ai fost în stare să urci pe munte, poți să și cobori. 

Indiferent de traseul ales la coborâre, e musai de trecut pe la Cascada Duruitoarea: o cădere de apă care arată fenomenal, un monument al naturii și o destinație absolut imposibil de ratat pentru oricine vine pe Ceahlău. Numele îi vine de la zgomotul puternic al șuvoiului de apă ce se adună din toate izvoarele și pâraiele muntelui, care în final se lovește de pereții verticali și cade cu o furie ce dislocă pietroaie mari de munte și arbori uriași. Căderea de apă măsoară aproape 25 m și este despărțită de un prag în două părți distincte: un prag superior de aproximativ 20 m și un prag inferior de 5 m, care răsfiră apa într-un evantai peste stânca de mai jos. Cascada se admiră în tăcere, căci zgomotul asurzitor al apei aflată în cădere face imposibilă orice exprimare verbală normală. Este un loc foarte bun de meditație cu privire la forța naturii, mai ales în perioadele când la baza cascadei stau adunați arbori claie peste grămadă, depozitați de furia apei și lăsați să moară printre pietrele de munte căzute pe versanții abrupți.

Trăgând linie, constat că a urca un munte e o lecție de viață ce rămâne întipărită în caracterul și personalitatea fiecăruia. Cu un pic de voință și dragoste pentru natură, orice vârf se cucerește. Merită fiecare strop de sudoare, fiecare durere de articulație și fiecare bătătură în talpă. Farmecul hoinărelilor pe munte nu se compară cu nimic altceva.

Muntele îl iubești abia după ce îl cunoști, ca să-l poți înțelege. Are legile lui aparte de celelalte forme de relief. Te mângâie cu priveliști unice și te pune la încercare. Te primește, indiferent dacă ești începător sau avansat, dacă ești în căutare de aventură sau de liniște sufletească. Singura condiție este să vii pregătit și să respecți natura sfântă a muntelui!

Silvia URSUL

Articol publicat în Revista NATURA în nuărul 367

Susține Natura.md: Devino Patron!