Revenirea Basarabiei în spațiul românesc de cultură și civilizație

„Nu-i aruncată această peninsulă a românismului în înecul cotropirii moschicești” 

În momentul declanșării Primului Război Mondial, nu doar popoarele din interiorul Imperiului țarist, ci și multe țări europene continuau să rămână vrăjite de mirajul „Sfintei Rusii”, creat și întreținut cu grijă de un întreg aparat propagandistic, ce împiedica observarea stării reale a lucrurilor. Au fost însă suficiente câteva luni de viață liberă, după Revoluția din februarie 1917 și căderea dinastiei Romanovilor, pentru ca mirajul „Sfintei Rusii” să se destrame de la sine. Așa cum mărturisea Onisifor Ghibu, „am văzut cu ochii mei și am trăit întreaga epocă de prefacere a Basarabiei din gubernie rusească, în provincie autonomă, apoi în «republică moldovenească» și, în sfârșit, în parte integrantă a României Mari. Am fost martor ocular al întregului proces sufletesc, social, politic și economic, pe care l-a parcurs în timp destul de scurt, această provincie”.

Mobilizați din 1914 și siliți să-și verse sângele pentru o cauză străină, țăranii români din Basarabia au venit în contact, în Bucovina și în Galiția, cu prizonierii români bucovineni și transilvăneni. Apoi, în 1916, ei s-au întâlnit în permanență pe frontul românesc cu românii din Vechiul Regat. „Acolo au văzut ei, că frații lor sunt mai mulți, toți știu carte, că România și Bucovina sunt mult mai civilizate ca Basarabia, că țările acestea au șosele, au multe linii de cale ferată, au școli românești, au administrație și judecătorii românești, că pământul mai bine se cultivă la ei și altele”. Ca urmare a acelei descoperiri, „nici o școală, nici o propagandă n-a putut să-l pregătească pe țăranul român din Basarabia mai mult și mai bine pentru unirea cu România, decât războiul din 1914-1918”.

În atare mod, în timp ce încă la finele anului 1914, D. Furtună își exprima convingerea că „nu-i aruncată această peninsulă a românismului în înecul cotropirii moschicești”, adevărul respectiv și-a găsit o deplină confirmare în chiar primele zile după Revoluția din februarie 1917 din Rusia. Așa cum afirma un bun cunoscător al acelei perioade, etnologul Petre V. Ștefănucă, războiul mondial și revoluția rusă „au dărâmat zidurile pușcăriei popoarelor – Rusia țaristă – de unde au ieșit la limanul vieții lor naționale și românii din Basarabia”. Impresionante, în opinia autorului, au fost întâlnirile dintre românii basarabeni și prizonierii români din armata austro-ungară în anii războiului mondial. „Moldovenii, ținuți închiși între granițele de fier ale Rusiei, nu știau că neamul lor se întinde și în cuprinsul altor țări. În timpul războiului ei au descoperit această mare taină, lărgindu-și astfel orizontul conștiinței lor naționale. Proverbul «sângele apă nu se face» îl cunoaștem în profunzimea sensului său numai când aflăm înfrățirea de pe front și captivitate dintre românii din Basarabia și cei din celelalte ținuturi românești. Câți dintre ei nu vor fi trăit drama sufletească a lui Apostol Bologa din «Pădurea spânzuraților» a romancierului Liviu Rebreanu, atunci când știau că în tranșeele din fața lor se ascund soldați de același neam, asupra cărora sunt îndemnați să tragă!”.

Însă basarabenii au luptat și alături de frații lor, în bătăliile de la Mărășești și Oituz. Datorită războiului, au putut trece «râul blestemat» al Prutului, în Moldova, unde au constatat că românii sunt de același neam cu ei, având aceeași limbă, aceleași obiceiuri și credințe. „Luminându-le conștiința lor națională, - continuă Petre V. Ștefănucă, - ei s-au convins că Prutul taie adânc în trupul aceluiași neam românesc”, respectiv, „întâlnirile și înfrățirile, din timpul războiului, între românii basarabeni și cei din celelalte ținuturi au deschis drumul și au ușurat înfăptuirea actului politic de la 27 martie”.  

Căderea dinastiei Romanov. Trezirea conștiinței naționale a românilor basarabeni 

Revoluția din februarie 1917 din capitala Rusiei țariste și căderea dinastiei Romanov a avut un puternic ecou inclusiv în teritoriul dintre Prut și Nistru, trezind conștiința națională a populației și dorința ei de revenire în spațiul etnic, cultural și civilizațional din care fusese smulsă în mod abuziv ca urmare a războiului ruso-turc din 1806-1812. Conștiința națională a românilor din Basarabia și dorința lor de a se uni cu România au fost puternic stimulate de revoluția din februarie 1917, iar  revenirea Basarabiei în cadrul statului român s-a realizat în câteva etape, cunoscând – la fel ca în celelalte provincii istorice românești – un profund caracter popular.

Într-o primă etapă, obținerea autonomiei Basarabiei a fost primul deziderat, inclus în programul Partidului Național Moldovenesc, elaborat cu participarea unor intelectuali și lideri de opinie ca V. Stroescu, P. Gore, Pan Halippa, V. Herța, A. Groapă, P. Corobceanu, O. Ghibu. În programul P.N.M., publicat la 9 aprilie 1917 în ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, se menționa că formațiunea politică respectivă „se simte datoare a păși pe calea dobândirii drepturilor cetățenești și naționale pentru moldovenii din Basarabia și de dincolo de Nistru”.  

Profund conștienți de marea responsabilitate pe care și-o asumaseră, propunându-și emanciparea Basarabiei de sub dominația rusească, liderii P.N.M. au căutat să fie cât mai expliciți în descifrarea semnificației autonomiei politice și teritoriale pentru ținutul dintre Prut și Nistru. Astfel, se preconiza crearea unei instituții legislative a provinciei, numită Dietă provincială (Sfatul Țării), ce urma să elaboreze și să aprobe „toate legile, care privesc viața din lăuntrul țării”; ca administrația și judecătoriile să fie alcătuite din băștinași și activitatea lor să se desfășoare într-o limbă a majorității populației, limba rusă urmând să rămână ca mijloc de comunicare cu autoritățile centrale, respectiv cu capitala Rusiei; deschiderea școlilor, cu mai mulți ani de instruire, în toate satele și orașele provinciei, cu frecvența obligatorie pentru toți copiii de vârstă școlară și cu predarea tuturor disciplinelor în limba națională a poporului, respectiv în limba română. Având în vedere că până atunci, în toate școlile, de toate treptele, predarea se făcea în limba rusă, în același punct al programului P.N.M. se specifica că limba rusă nu va fi înlăturată din școală, ea rămânând în continuare o disciplină de studiu, la fel ca celelalte obiecte. 

În cadrul Congresului militar-moldovenesc din 20-27 octombrie 1917 de la Chișinău, delegații care reprezentau cei circa 250-300 mii de ostași, marinari și ofițeri basarabeni împrăștiați de împrejurări pe toate fronturile Primului Război Mondial, au decis constituirea cât mai grabnică a Sfatului Țării ca organ suprem de conducere al Basarabiei. Conform hotărârii acelui congres, Sfatul Țării urma să fie alcătuit din 120 de deputați, rezervându-li-se și moldovenilor din partea stângă a Nistrului 10 locuri în plus, care nu puteau fi lăsați în voia sorții. Pentru urgentarea creării acestei înalte instituții reprezentative a fost ales, din rândul militarilor, un comitet, Biroul de organizare al Sfatului Țării, care a pregătit convocarea respectivului for.  

Hotărârea de unire cu Vechiul Regat al României – „momentul culminant al sforțărilor poporului basarabean pentru a-și dobândi libertatea națională” 

Din chiar primele zile de la căderea regimului țarist în Rusia, pentru numeroși intelectuali din interfluviul pruto-nistrean devenise evident că întocmirea unei „noi ordini” în Europa nu putea fi sigură și durabilă, atât timp cât problema națională a poporului daco-român nu era „rezolvată în total, în sensul unirii și a desființării apăsării”.

Pe această cale, Basarabia a urmat o logică proprie a evenimentelor, proclamându-și, consecutiv, pe 2 decembrie 1917, autonomia, pe 24 ianuarie 1918 – independența, și pe 27 martie 1918 – unirea cu România. Câteva luni mai târziu (15/28 noiembrie), Congresul General al Bucovinei a votat unirea necondiționată a Bucovinei cu România, iar pe 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, constituindu-se astfel statul național unitar român. Rezultat legic al evoluției sociale, economice, politice și culturale, statul național unitar român de la finele anului 1918 a cuprins între hotarele sale toate provinciile istorice românești. Ca și altădată, acest „fait accompli” va fi sancționat pe plan juridic internațional.

Redând atmosfera înălțătoare a acelor zile de primăvară a anului 1918, omul politic și de cultură basarabean Ștefan Ciobanu menționa că unirea era dorită, că ea „plutea în aer”, era momentul culminant al sforțărilor poporului basarabean pentru a-și dobândi libertatea națională, era ultimul act revoluționar pe care trebuia să-l facă pentru a-și determina soarta. Numeroasele documente și materiale de arhivă integrate recent în circuitul științific, probează că hotărârea Sfatului Țării din 27 martie / 9 aprilie 1918 de unire a Basarabiei cu Vechiul Regat al României a avut un puternic suport în dorința nestrămutată a unor pături considerabile ale populației basarabene – soldați, țărani, învățători, studenți ș.a., - de a reveni la Patria istorică.

În luarea sa de cuvânt în memorabila ședință a Sfatului Țării din 27 martie / 9 aprilie 1918, Constantin Stere avea să menționeze că însăși istoria revendica unirea nu numai a Basarabiei, ci a tuturor pământurilor românești cu țara mult pătimită. Adresându-se în limba rusă reprezentanților minorităților etnice, C. Stere a subliniat imposibilitatea statului român de a renunța la drepturile sale istorice asupra teritoriului dintre Prut și Nistru și la idealurile unității naționale. Or, o renunțare, inimaginabilă, la aceste drepturi, concluziona C. Stere, ar fi avut ca urmare sfâșierea Basarabiei în bucăți de către vecini și reactualizarea grozăviilor trecutului apropiat. Distinsul luptător arăta că reprezentanții etniilor conlocuitoare nu aveau dreptul moral de a se opune dorinței românilor basarabeni de revenire la spațiul firesc al existenței lor, lansând și un emoționant apel către toți deputații să-și asume cu fermitate responsabilitatea pentru triumful dreptății naționale și sociale.

În situația în care reprezentanții minorităților etnice din Basarabia ezitau în adoptarea unei poziții tranșante în „problema națională a unirii popoarelor după particularitățile lor de rasă și etnice”, misiunea finalizării logice a „revoluției naționale” în Basarabia și-au asumat-o deputații Blocului Moldovenesc din Sfatul Țării. În consecință, în ședința din 27 martie / 9 aprilie 1918, cu 86 de voturi „pro”, 3 „împotrivă”, 36 de abțineri și 13 absențe, Sfatul Țării – organul suprem legislativ reprezentativ și electiv al Basarabiei, constituit prin delegarea reprezentanților partidelor politice, a păturilor sociale, a etniilor conlocuitoare etc., - a decis, „în numele poporului Basarabiei”, că „Republica Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, în baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mamă-sa România”.

Prezent în acea ședință istorică, prim-ministrul României, Alexandru Marghiloman, a proclamat Basarabia „unită pe vecie cu România, una și nedespărțită”.

În atare mod, „după un veac și mai bine de iobăgie sufletească și politică a românilor dintre Prut și Nistru, la 27 martie (st.v.) 1918, printr-un act spontan și plin de o netăgăduită conștiință românească, prin voința unanimă a norodului basarabean și prin votul reprezentanților săi legali din Sfatul Țării, Moldova dintre Prut și Nistru revine la sânul Patriei daco-romane, de la care mai înainte fusese silnic dezlipită”. În același sens se exprima și Petre V. Ștefănucă, apreciind că Declarația Sfatului Țării din 27 martie / 9 aprilie 1918 de unire a Basarabiei cu România a venit „ca o supremă răsplată pentru suferințele din timpul războiului și din timpul celor 106 ani de stăpânire străină”, decizia respectivă izvorând „din conștiința și din sufletul poporului și nu din alte împrejurări venite din afară”. 

La o distanță de 107 ani de la acele evenimente istorice, apare drept incontestabil adevărul că o altă cale decât unirea Basarabiei cu România ar fi fost sortită unui inevitabil eșec, și este marele merit al Sfatului Țării și al oamenilor politici basarabeni din acea perioadă – Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Vasile Stroescu, Ion Inculeț, Ion Pelivan, - de a fi găsit unica soluție ce ducea spre limanul mult așteptat de întreaga populație. Dincolo de toate insinuările și calomniile vehiculate în acea perioadă, cu ecouri până în zilele noastre, alternativa unirii Basarabiei cu România poate fi urmărită după exemplul RASS Moldovenești din anii 1924-1940, - cu colectivizarea forțată a agriculturii și foametea dezastruoasă, cu deportările și represiunile staliniste, cu dezmembrarea teritorială a Basarabiei în 1940 etc.

Unirea din 27 martie 1918 este cea mai frumoasă, impresionantă și importantă filă de istorie națională scrisă vreodată de Basarabia românească!   

  Autor: Nicolae Enciu, 

                         doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal, 

                        Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova

Articol publicat în revista NATURA, nr. 397

Susține Natura.md: Devino Patron!