Satul din munții... Basarabiei

Toate drumurile care „duceau la Roma”, iar Roma din închipuirea mea nu era foarte departe, mă aduceau înapoi până la sfârșitul zilei. Călătoriile cele mai lungi erau până în satul vecin, Ordășei, de care ne despărțea un pod peste Răut. Râul copilăriei mele, unde ne scăldam, încercându-i adâncimea cu înălțimea din vârful degetelor, era un prilej de bucurie și mândrie să-l găsesc într-o temă aparte în manualele de geografie.

Ca orice localitate, satul Pistruieni din raionul Telenești, situat la 94 km de Chișinău, cam la 40 km de Telenești și la vreo 50 km de Orhei, are o istorie frumoasă, iar locuitorii trebuie să o cunoască. Cândva, înțelepții satului, foști copii ai celor două războaie, o povesteau cu un soi de mândrie identitară. Adolescentă fiind, am scris un articol la ziarul „Tinerimea Moldovei” despre sat, caracteristic stilului druțian, inspirată fiind din literatura sămănătoristă de atunci, elogiindu-mi baștina la superlativ. Despre cum a fost înființat și de când datează am aflat atunci de la intelectualul satului Feodosie S. Rotari, contabil în colhoz, care se remarca printr-o școală bună și temeinică făcută la români. De la el am aflat că satul Pistruieni datează din secolul al XVI-lea, că inițial se numea Borodino, apoi, după denumirea unei depresiuni, pe unde curgea râul Plosca, satul a purtat un timp denumirea râului. Mai târziu, după numele unui boier Pistrui (poveștile orale au și varianta aceasta, legată de numele vreunui boier, despre a cărui memorie nu se mai știe nimic), satul capătă denumirea Pistruieni, după cum o are și astăzi.

Râul Răut în dreptul satului Pistruieni. Foto: Silvia Strătilă

Ceea ce am apucat eu să văd, născută în cel mai frumos sat din lume, mi s-a fortificat în minte pentru toată viața. Aceste locuri pitorești au rămas poveștile copilăriei.

Satul este așezat pe stânci puternice, unele locuri fiind chiar abrupte. Existau și niște peșteri în ele, nu prea adânci, atât cât să stârnească curiozitatea copiilor de a le vizita în timp de joacă. Dacă Pistruienii ar fi fost în altă țară, grotele Moldovei ar fi adunat turiști și, cine știe, baștina mea ar fi avut un loc pe hartă, alături de peșterile de cristal din Mexic sau cele de gheață din Islanda. Cu toate acestea, memoria mea nu poate să uite cea mai frumoasă bibliotecă din sat, mică bineînțeles, aflată într-o casă, despre care se spunea că este a lui Nastase Derin. Acolo mergeam noi, copiii, cu gențile în spate după ore, alergând într-o întrecere cine ajunge primul „să-și schimbe cartea citită”. Deci, căsuța ceea mică, care adăpostea poate câteva sute de cărți, a fost prima întâlnire a copiilor pistruieneni cu închipuirea somptuoasei biblioteci din Alexandria. Copiii țăranilor din Pistruieni citeau, iar mulți dintre ei, datorită acelei „întreceri” la căsuța mică cu cărți să-și ia una nouă pentru câteva seri de lectură în fundul cuptorului sau întins pe o lejancă, au ajuns intelectuali redutabili. Școala era și mai este situată în mijlocul satului. Construită într-un stil vechi, după război, cu imaginea unor elemente gotice pe la ferestre sau pe frontispiciul ei, aici se învăța în două schimburi, dovadă că satul era luminat de mulțimea de copii, rod al dragostei sătenilor ca neamul să crească și să se înmulțească. Și țăranii erau mândri de vrednicia lor, pentru că în fiecare curte creșteau câte șase-șapte copii. Erau sănătoși, în mare parte, sau, cel puțin, în privirile copiilor citeai multă seninătate. Primul învățător a fost Nicolae Bobu, căruia mama mea, Serafima Strătilă, îi datora cele șapte clase învățate „la români”. De la ea am aflat că dascălul satului era respectat grație statutului său: era înțelept, onest, iar adresarea către oamenii simpli „cucoană” sau „domnule” confirmau poziția intelectualului în societate.

Pe la 1900, satul Pistruieni avea aerul aristocrației prin cele câteva nume de nobili cu o moșie în Plosca. Scriitoarea Olga Crușevan-Florescu, fiica unui distins boier basarabean, Ion Crușevan, verișoară cu Serghei Lazo, rudă cu Pavel Crușevan, publicist; cu Eugenia Crușevan, prima femeie avocat din Basarabia; cu Pavel Epaminonda Crușevan, ofițer, avea studii în Elveția, fiind și traducătoare, cunoscătoare a unsprezece limbi, poetă, publicistă, dramaturgă. Se spune că a fost prietenă cu poetul Octavian Goga, iar prin satul Pistruieni cândva poetul Goga și-a plimbat pașii, probabil într-o vizită la prietena sa, care i-a tradus poeziile. 

Anii de după război aduceau pacea înfloritoare, construind, în primul rând, școli și instituții culturale – case de cultură, librării, așa-numitele „Luminițe”. Directorul, care a făcut ca școala să prindă rădăcini în anii puterii sovietice, a fost Afanasie Chiriță. Succesorul Vladimir Carauș, profesor de fizică și matematică, a fost conducătorul instituției în perioada reformării școlii. Astăzi, Gimnaziul „Anton Moraru”, unde vin să învețe elevi din comunele învecinate, Moara, Hârtop, Brânzeni și Ordășei are un manager tânăr, pe Aurelia Bargan. Timpul a cruțat satul meu natal și l-a lăsat la fel de verde, sprijinit de stânci puternice, așa cum l-am cunoscut cu jumătate de secol în urmă.

Poate că ulițele nu mai sunt martore la poveștile oamenilor, care atunci când se întâlneau, după un scurt salut, urma să se depene multe povești. Și cum nicio poveste nu-i scurtă, cei ce se întâlneau, puteau să stea la sfat ore bune, așa încât satul a arhivat multe istorii ale sătenilor. Una dintre ele este cea despre învățătorul Bobu. Povestită de mama mea, Serafima, am aflat că intelectualul satului era o fire blândă. Cu o școală bună și cu un simț rafinat al misiunii sale, sătenii veneau la el după sfaturi sau să împrumute bani. După asemenea ajutor a mers și bunica mea Maria, rămasă văduvă, să ia niște bani cu împrumut pentru fiul ei, Ionel, unchiul meu, Ionel Guțu, pentru a-l trimite la studii. Învățătorul, adresându-se respectuos unei țărance – „cucoană Maria, intrați” – a rămas în amintirea, poate a multor săteni, Mecena pistruienenilor.

Și istoria scrisă de cucoana satului (nefiind cunoscuți alți aristocrați în Pistruieni decât poeta Olga Crușevan, probabil despre ea este vorba) se înscrie într-un alt gest de mecenat. Cucoana, știu din relatările mamei mele, i-a susținut și ajutat pe câțiva fii din sat să-și urmeze studiile în România, tocmai în anii grei, când țara era în plin război. Se spune că acea cucoană, o adevărată aristocrată a spiritului, i-a ajutat pe câțiva fii de țărani, Ionel Guțu, Bogdan Istru, Toni Istrati și Timofei Roman să ajungă în România la studii.

Cine străbate ulițele satului meu, așezat pe stânci, mai întâlnește, în fiecare mahala, case bătrânești, acum mai mult părăsite decât încălzite de suflarea vreunui om. La ele se revine în măsura în care generațiile șaizeciste, șaptezeciste, optzeciste se mai întorc să spună că „veșnicia s-a născut la sat”. Dacă Pistruienii ar avea origini elvețiene sau, mă rog, alte origini din bătrâna Europă de altădată, precis că această mică bijuterie rurală s-ar transforma în cea mai frumoasă stațiune din lume. Chiar și așa, satul meu rămâne cel mai frumos în inima mea. Cu oameni calzi, buni la suflet, primitori, satul mai are din ceea ce se numea patriarhal. Poate că aceste reminiscențe ale trecutului mai sunt în datoria doamnei primar, Maria Mihalcenco, cu rădăcini din Pistruieni și cu dragostea unui conducător înțelept că satul natal trebuie ținut în mâini bune. Și doamna primar construiește, reface, păstrează, iubește satul ca pe o cetate sfântă. Ar vrea ca pe malul Răutului să construiască un pistruieniland, când puterea financiară a Moldovei îi va permite să-și valorifice bucuria în realitate.

Panorama râului Răut în dreptul satului Pistruieni. Foto: Silvia Strătilă

Deocamdată, câteva edificii sunt concentrate pe o stradă din centrul satului: școala, primăria, biblioteca, punctul medical, căminul cultural, biserica, grădinița, magazinul. Adunate aici, ele ajută sătenilor să se întâlnească și să-și spună un „bună ziua, prietene drag!”. Poate că pandemia sau migrația multor pistruieneni au lăsat un urmă sărbătorile de cândva, care adunau locuitorii, rudele și prietenii într-o horă a satului, de ziua Înălțării Domnului, o tradiție moștenită ce se cheamă hram. Este mai greu să-ți închipui azi cum în ziua aceasta oamenii treceau podul dinspre Ordășei și veneau la hram în Pistruieni. Onoarea și priceperea de a reînvia viața spirituală a satului Pistruieni o are acum bibliotecara Aurelia Morari. Revenită la baștină după studii, Aurelia reușește să adune copii sau adulți în cercuri de lectură, să reînvie gustul cititului de cândva chiar și acum în era digitalizării. Resuscitarea valorilor, bibliotecara Aurelia Morari le-a edificat într-un muzeu etnografic. În programul ei cultural se găsește și aleea personalităților băștinașe: scriitorul Bogdan Istru, istoricii Anton Moraru și Alexandru Roman, profesorii universitari Ion Sîrbu și Valeriu Capsîzu. Rădăcini din satul Pistruieni pe linie paternă, le are Romel Guțu din Bacău, pe care nu le va uita niciodată, având și bunici îngropați în cimitirul satului. Băcăuanul din Pistruieni își mai plimbă pașii pe aceste locuri, împărțind bucurii copiilor din sat – câte un laptop sau cărți pentru bibliotecă. În Pistruieni oamenii aleargă după sănătate la Veronica Florean-Durnescu, asistentă medicală cu o bogată experiență, în al cărei ambulator dotat găsești la timp tratamentul necesar.

Pe malul Răutului, un sat frumos se oglindește în apa lin curgătoare. Pacea cu care te întâmpină satul e un prilej să nu uiți că aici te așteaptă o casă, poate veche, dar pregătită să-ți spună ceva frumos din trecut; niște morminte ca să-ți amintească că ai avut părinți; o școală unde ți-au crescut aripi pentru viitor. Aici în satul Pistruieni din ținutul Teleneștilor multe vlăstare au dus cu ei în lume valorile însușite în curtea multor familii: Chiriac, Burlacu, Florean, Moraru, Ungureanu, Rotaru, Vieru etc. Acasă pentru mine este acest sat cu două ființe dragi – casa părintească, care a depășit vârsta centenară, și învățătoarea Maria Guțu, ale cărei exigență și pedagogie m-au ajutat să înțeleg că omul trebuie să aibă virtuți. La ele mă tot gândesc de când am plecat în lume.

Silvia STRĂTILĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 362

Susține Natura.md: Devino Patron!