SATUL MEU CEL STRĂJUIT DE STÂNCI...

Istoria satului povestită de bunica 

 Așezat în lunca Prutului, satul stă neclintit de peste două veacuri. Duruitoarea Veche. Așa i-au zis strămoșii, așa-i zic și azi mulți, deși în documente apare cu numele Duruitoarea. De unde provine acest nume? Circulă mai multe legende. Dar una pe care poate să ți-o spună oricine întâlnit în cale este cea pe care mi-a spus-o în copilărie bunica Anghelina. După stâncă, în partea defileului, pe timpuri, erau multe iazuri, câteva mai sunt și azi, și, când ploile se țineau lanț, se acumula multă apă în râulețul din preajmă. Acesta, ajungând deasupra  stâncilor, se revărsa la vale printre straturile de calcar de diferite dimensiuni. Căderea apei producea un zgomot asurzitor. Localnicii i-au zis acestui râuleț Duruita, iar satul a fost botezat Duruitoarea. Duruita este un afluent al râului Ciuhur, care se varsă în Prut. La Duruitoarea, Ciuhurul a fost înghițit de Lacul de acumulare Costești-Stânca. S-a întâmplat aceasta când a fost dată în exploatare centrala hidroelectrică Costești-Stânca. Anul 1978. Dar Ciuhurul a fost și a rămas râul copilăriei noastre. 

...urcam sus, și admiram o parte de Românie

Satul nostru are două mahalale. Una e în partea dinspre defileu și i se spune și azi „în cela cot” și partea dinspre Țiglău, o stâncă mai mică, locul de joacă al copiilor satului. Băieții la poalele Țiglăului jucau fotbal, iar noi, fetele, urcam sus și organizam diferite jocuri, dar cel mai mult ne plăcea să scrutăm orizontul albastru care se vedea ca-n palmă. De fapt, admiram o parte de Românie. Și dacă ajungeam în vale la baltă, așa-i spuneam noi râului Ciuhur, apoi neapărat ne alegeam o cărărușă sub stâncă și ajungeam la Moara nemților, așa se numea acea moară pe care au construit-o nemții. Ore în șir stăteam pe podeț și urmăream cum se învârtea roata morii și cum carele așteptau sacii cu făină. Apoi urcam un pic mai sus și intram în livada de alături. 

 Peste tot se întinde Lacul de acumulare Costești-Stânca. Copiii de azi ai satului și cei care vor veni, vor afla această poveste, dar și multe din tradițiile locului cum au fost clăcile, nunțile de trei zile, petrecerile în armată, „Căluțul” – un obicei frumos în seara și dimineața de Anul Nou. Așa e legea vieții. Omnia mutantur. Totul se schimbă. Dar să nu uităm că viitorul le deschide ușa doar celor care-și cunosc trecutul. 

O descriere i-a făcut acestei vetre strămoșești și cunoscutul scriitor Zamfir Arbore: „Duruitoarea, sat în județul Bălți, așezat în valea Hârleca, între Prut și satul Mălăiești. Face parte din volostea Zăbriceni. Are 85 de case de țărani români. Este proprietatea Mănăstirii Păscăuți care posedă aici 1.038 deseatine, iar țăranii au 675 deseatine pământ împroprietărire. Satul are o biserică cu hramul sf. Mihail, școala cu o clasă unde se învață numai rusește, deși țăranii nu vorbesc aceasta limbă” („Dicționarul geografic al Basarabiei”. București. 1904)

Duruitoarea Veche - oglindă a timpului 

Satul a avut o școală primară care a activat până-n anul 2004. Cea mai lungă activitate au avut-o doi învățători. Vasile Mereuță și Efim Gherman sau cum i-a zis tot satul Haim Ițcovici, un evreu de o bunătate proverbială. Copiii învățau într-un schimb. Mare era interesul pentru carte. Părinții ne îndemnau mereu să învățăm. 

Multe lucruri bune s-au întâmplat în Duruitoarea noastră. Fostul primar Dragoș Panțâru a realizat proiectul „Aprovizionarea cu servicii de apă și canalizare a locuitorilor satului Duruitoarea Veche și comuna Costești din raionul Râșcani”. Astfel a fost rezolvată o problemă stringentă. Gospodăriile beneficiază de apă la robinet. Îmi amintesc cum în anii copilăriei căram apă pentru necesitățile casei de la câteva fântâni. Satul pe vremuri avea peste 25 de fântâni. În prezent, sunt doar câteva fântâni în stare bună. Restul își trăiesc ultimele zile, se ruinează, numai numele gospodarilor care le-au săpat le mai auzi uneori. Fântâna lui Efrim Pelin, Luca Tomuz, Ion Țurcanu, Ilarion și Gheorghe Șoșu, Ștefan Pelin, Alexandru Mereuță, Sava Briceag și tot așa. Aceeași poveste s-a întâmplat și cu izvoarele care curgeau în apropierea satului. Colegul Octav Nogai le ține minte pe toate. Izvoarele de la Mămășica, Baba Natalia, Costișă, Bahnă, Budău, Planul Popii, Patru capete, Bădragi... Cât a lucrat lumea la câmp, izvoarele potoleau setea oamenilor și erau îngrijite. Acum este viu izvorul lui Luca Tomuz de după stâncă de care a avut grijă fiul Alexandru, acum are grijă de el soția Sofia, iar pe urmă cine știe ce va fi și cu viața acestui izvor. Un alt lucru bun, care s-a întâmplat în Duruitoarea, a fost inaugurarea muzeului, în 2010, iar în 2017, muzeul s-a extins și a devenit un complex turistic, pe locul fostei școli primare. Ideea i-a aparținut domnului Nicolae Moscalu, directorul Asociației obștești „Moștenitorii”. Astfel a fost salvată clădirea școlii care începu să se deterioreze, unul dintre cele mai vechi edificii din sat. Tot aici au activat primăria, oficiul poștal, biblioteca. Iar într-o sală, pictorul Sergiu Briceag, cu sprijinul Centrului de creație a copiilor din centrul raional Râșcani, a înființat un cerc de pictură pe sticlă. Puținii copii din Duruitoarea au acasă o ocupație plăcută. O nedumerire este că biblioteca nu funcționează. Așa modestă cum era, dar cred că ar fi bine să vină un copil să răsfoiască o carte. Am întrebat de ce biblioteca este închisă și mi s-a răspuns că astăzi se citește puțin, scade interesul pentru lectură. Poate cineva trebuie să stimuleze acest interes de carte...  În prezent, copiii din Duruitoarea învață la Liceul Teoretic „Silvian Lucaci” din orașul Costești și sunt transportați cu autobuzele școlare. Nici grădiniță satul n-are. Fenomenul migrației a căpătat un ritm nemaivăzut. Pleacă tinerii, și nu numai ei peste hotare, în căutarea unei munci... Mulți nu revin. 

Biserica, lăcașul de strajă a satului 

 Biserica satului a rezistat vremurilor grele când bisericile au fost închise și în lăcașurile sfinte se organizau muzee, cluburi sau depozite. Datează din anul 1848. La noi, oamenii au pus lacăte și n-au permis să intre în ea. A fost redeschisă biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil în 1988. Gheorghe Moraru, unul dintre puținii oameni în vârstă ai satului, epitropul (starostele) bisericii mi-a povestit cu tristețe despre schimbările care s-au făcut. A fost înlăturat cafastrul, locul unde cânta corul și unde preferam noi, copiii, să urcăm și să ascultăm slujba. A fost schimbată scara de stejar de o vârstă cu biserica, tare bună, cu una de metal destul de nesigură, care se clatină ca pendulul. Actualul preot Vadim Marandiuc are grijă de lăcașul sfânt, mai repară câte ceva. Problema e că tot mai puțini enoriași vin la biserică. De ce oare? 

Mai sunt case, mai sunt oameni în Duruitoarea...

Conform recensământului din 2004 în Duruitoarea erau 180 de gospodării, funcționau școala, biblioteca, oficiul poștal, apoi recensământul din 2014 ne oferă alte date: 110 gospodării, un muzeu, bibliotecă, magazine, oficiu poștal. Nu cunoaștem datele oficiale ale recensământului din 2024, dar prietena mea Sofia Tomuz, care a rămas la vatră și cunoaște satul din temelie, nopțile când n-o ia somnul numără casele din sat și a ajuns aproape la 100, dintre care populate sunt cam 80. Și încă un fenomen la fel de trist. Sunt case care aparțin moștenitorilor. Mulți dintre ei au plecat peste hotare și vin rar acasă, lăsând gospodăriile în paragină. Pe an ce trece tot mai mulți doritori apar și cumpără case. 

Rănile războiului  

 Oamenii satului meu au trecut prin moara timpului. Uneori o rugam pe mama să-și amintească și ne povestea cât au suferit. Dar, când îl rugam pe tata să ne povestească despre anii de război, cădea pe gânduri și ne spunea că altă dată ne va povesti. Iar acea altă dată n-a mai fost. Am aflat că 10 bărbați din sat nu s-au mai întors din lupte. Numele lor le citim pe lespedea de piatră a monumentului instalat în curtea fostei școli primare și care trebuie restaurat. Este cutremurătoare povestea veteranului Vasile Briceag care a trăit 94 de ani. Cunoscutul și regretatul jurnalist Ion Stici a scris mai multe despre el. O frază am reținut din interviul lor. Moș Vasile mereu avea o singură întrebare la care n-a mai găsit răspuns. Iat-o: Eu am luptat și am adus pacea în Europa, dar de ce unicul nepot, Valeriu, a fost retezat de gloanțe în 1992, la Bender? 

O poveste din copilărie

În Duruitoarea Veche a locuit o comunitate de evrei. Au conviețuit în pace și bună înțelegere cu localnicii. Vecinii noștri era familia lui Toival și Riva Vinchelștein. Prin anii ^”60 acesta își întemeiase o afacere, un punct de colectare și uscare a fructelor. Deseori visez acel rând când așteptam să ajung la acest punct. Când era nevoie, ne invita pe mine și pe sora mea Maricica la lucru. Alegeam fructele. Care erau uscate, le puneam într-o ladă, care un pic afumate le puneam în altă ladă. Timpurile erau destul de grele. Mama lucra la câmp, tata era bolnav. La ora prânzului, după ce luau masa stăpânii, gospodina ne așeza și pe noi la o măsuță improvizată și ne servea. O hrincă de pâine pentru noi era un mare deliciu. Pe la sfârșitul verii dl Toival o chema pe mama, deschidea caietul și-i arăta zilele când au fost fetele la lucru. Îi dădea niște ruble. Astfel mama mergea la piața din satul vecin Petrușeni și ne cumpăra cele necesare pentru școală. Era mare ajutor pentru familia noastră. Dar povestea tragică a acestei familii de evrei și a celorlalți am aflat-o mult mai târziu de la Efim Roif, fiul lui Șabs Roif. Mărturii zguduitoare a lăsat acest om despre represaliile la care au fost supuși evreii în timpul războiului germano-rus. Într-o dimineață, 26 de evrei se întorceau acasă dintr-un refugiu, mai aveau 3 km până-n sat. Au fost prinși și închiși într-un sarai în satul vecin Văratic. Șabs Roif avea 12 ani pe atunci și auzea vorbe că urmau să-i împuște. Dar printre acele voci a auzit și vocea preotului Gheorghe Benea care îi cerea șefului postului să le dea drumul celor închiși. Până la urmă au deschis ușa și preotul a exclamat: Ieșiți, oameni buni, sunteți liberi! Așa preotul Gheorghe Benea a salvat de la moarte 26 de evrei. 

       Duruitoarea Veche - destinație turistică

  Când intri în Duruitoarea dinspre orașul Costești, ajungi pe dealul satului Proscureni. În dreapta se deschide o panoramă de basm. Vezi reciful Duruitoarea care este o parte a șirului de recife din nord-vestul Republicii Moldova, numite „toltrele Prutului”. La capătul estic se află defileul săpat timp de milenii în masivul calcaros, dur al recifului de vârstă  Badeniană de apele râulețului Duruita. Stâncile calcaroase, găurite pe ici-colo cu grote mici, transformă această vale a râulețului într-un loc perfect de odihnă. Mulți turiști, care poposesc aici, rămân încântați de ceea ce văd. O șansă extraordinară de a explora frumusețea locului o dau cele trei pensiuni turistice. Fiecare își are specificul său de activitate. Deosebit de atractivă este cea a medicului Adrian Musteață care afirmă că la Duruitoarea și-a regăsit amintirile din copilărie. Dumnealui e născut la Mălăiești, satul vecin. Este impresionant faptul, că medicul Musteață atrage mai aproape de frumusețea locului sculptori, pictori, savanți. Este mereu în căutare. Dumnealui i-a venit ideea să elaboreze și stema satului. Și a făcut-o în colaborare cu doamna academician Mariana Șlapac. Și dacă avem stemă mi-a venit și mie o idee. Am colaborat cu scriitoarea Claudia Partole și compozitorul Saveliu Cojocaru și satul Duruitoarea Veche are și imn. Cartea de vizită a satului rămâne să fie grota uriașă, monument arheologic din perioada paleoliticului. Localnici i-au zis „căsoaia”. Săpăturile arheologice în grotă le-a început savantul Nicolae Chetraru în anul 1958. În muzeul satului poți vedea multe exponate descoperite în grotă. Ultimele săpături arheologice le-a realizat savantul paleontolog Theodor Obadă, în anul 2004. Atunci Eugen Tomuz, care avea casa la câțiva pași de grotă, a observat la suprafață un fragment de os. A anunțat organele abilitate și în rezultatul săpăturilor s-a constatat că bucata de os era un maxilar al mamutului cu o lungime de 2 metri și 75 cm. Savantul presupune că mamutul a viețuit în grotă cu 60-100 de mii de ani în urmă. Grota de la Duruitoarea Veche ascunde multe enigme. Sunt straturi necercetate, care vor fi studiate de viitoarele generații de savanți. E o mare problemă când un monument, care se află sub ocrotirea statului, îl găsești uneori într-o stare jalnică. Se mai găsesc urmele unor oameni lipsiți de elementara cultură. Fac focul în interiorul grotei, afumând pereții acestui monument de o valoare istorică europeană. 

Duruitoarea, o frumusețe rară, cât va mai dăinui? 

Vara la Duruitoarea Veche vine multă lume să se odihnească. Cutreieră stâncile și se opresc pe litoralul lacului de acumulare Costești-Stânca. Întind corturile și se bucură de aer, apă, soare, iar după plecare unii lasă un peisaj dezolant, dominat de deșeuri. De ce nu se reglementează strict odihna pe plajă și în împrejurimi? Și când ne gândim câte activități ecologice se organizează, campanii, ore educative, iar rezultatul este modest.

 Oare va supraviețui Duruitoarea noastră? Atâta vreme cât vor rezista monumentele de milenii ale naturii, cât vor veni în sat oameni de bună credință care vor dori să locuiască în acest colț de țară, cât se vor face investiții ca zona aceasta cu Lacul de acumulare Costești-Stânca să se dezvolte după cerințele moderne și dacă vom da dovadă de acea responsabilitate și înțelepciune să ocrotim și să transmitem urmașilor averea moștenită de la strămoși, atunci Duruitoarea Veche, palmă de pământ peste care Dumnezeu a semănat o frumusețe rară, va dăinui în timp.   

Autor: Victoria Tomuz

Articol publicat în revista NATURA, nr. 396      

Susține Natura.md: Devino Patron!