„Și îngerii sărbătoresc Paștele în ceruri…”

– Părinte, vă regăsesc împăcat de cele împlinite în timpul Marelui Post și bucuros de Sărbătorile Pascale. E ceva ce vă frământă în mod deosebit în preajma Învierii lui Hristos?
– Chiar azi dimineață mi-a venit un gând: oare cum, Doamne, sărbătoresc îngerii Paștele în ceruri?
Cu adâncă nostalgie și cu lacrimi în ochi îmi aduc aminte de casa părintească din Ciuciulea, Glodeni, unde au crescut cinci copii, iar la această mare și frumoasă sărbătoare își are porțile și ușa închisă. Și mă gândesc: oare ce fac părinții mei acolo, în ceruri? Oare cum prăznuiesc și ei Paștele? Tatăl meu a fost timp de 36 de ani dascăl la biserică și eu de mic copil am stat în biserică, de mic copil am ținut post. Nici nu pot să-mi imaginez ce înseamnă un creștin fără post, un creștin fără post în zilele de miercuri și vineri.
Anume în această perioadă, la apropierea sâmbetei lui Lazăr se făcea curat, dădeam cu vopsea, ne cumpăram haine și toate acestea aduceau un duh nou. Chiar aseară vorbeam cu copiii mei: „Măi, dragilor, pe când eram cu bunelul vostru Pavel și bunica Liuba, ne pregăteam pe îndelete și ne adunam, ca toți, împreună, să ne bucurăm de această sărbătoare”. Acum, din păcate, ușa casei părintești a ajuns închisă și datoria mea e să o deschid. Voi merge la mormântul părinților, dar voi deschide și ușile casei părintești, ca să intre în ea aerul sărbătoresc al Paștelui.

– Ați pomenit imaginar de sărbătorirea Paștelui în ceruri. Oare o fi așa ceva acolo?
– Cred că în ceruri fiecare zi este un Paște, deoarece te împărtășești de prezența vie a lui Hristos. Asta înseamnă că tot timpul acolo e ca la sărbătorile noastre de Paște. Învierea lui Hristos trebuie s-o comemorăm prin mijloacele care ne apropie de Dumnezeu – post, împărtășanie, spovedanie, rugăciune, milostenie…
În Postul Mare, în care ne aflăm precum în tinda Paștelui, dacă am putea spune așa, încercăm să ne definitivăm călătoria noastră de post. Pentru că postul este o călătorie, un lucru care ne face să ne apropiem de Dumnezeu și să ajungem la un moment așteptat, care se numește Paștele, Învierea lui Hristos. Postul mare este într-o ambianță de culoare neagră: ne aducem aminte de moarte, de păcatele noastre, de chinurile care urmează, chiar de moartea duhovnicească, căci, despărțindu-ne de Hristos, noi murim duhovnicește. Și deodată, brusc – alb! Deci, 40 de zile negre, cu pocăință, cu întoarcere, cu lacrimi în fața lui Dumnezeu, cu rugăciuni în fața icoanelor și imediat, la Paște, brusc – alb și bucuria de a sărbători prezența lui Hristos. 

– Părinte, cum credeți, vor fi pedepsiți cei care, deși se consideră buni creștini, cu dragoste de Hristos, dar în Postul mare, fiind fugăriți de problemele mici și stăpâniți de anumite condiții de serviciu, n-au reușit să meargă la biserică, dar nici n-au postit, din cauza condițiilor zilnice de la serviciu?
– Bine, dar ce înseamnă viața? Pentru mine viața e cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu. Deci, dacă mi-a dat viață, înseamnă că are un scop cu mine, are un plan cu mine în această viață. De fapt, viața este o mișcare. În cazul meu, de la 1980, când m-am născut, și până la 2000 și… cât mi-a programat Dumnezeu. În această parcurgere a timpului trebuie să valorific planul lui Dumnezeu cu mine. Dar acest plan nu poate fi valorificat în trăire haotică. Noi suntem într-o bulversare continuă, pentru că există o luptă antagonistă între conștiința noastră morală, care ne vrea aproape de Dumnezeu, și actualul context al lumii materializate, cu nevoia de mult-mult și repede. Nu-i normal și, ca să-mi liniștesc duhul din mine, fac rugăciune: „Doamne, ajută-mă în viața aceasta ca planul meu să coincidă cu planul Tău”. Atunci, situația se mai limpezește un pic și începem să înțelegem că de multe lucruri din această viață agitată nu avem nevoie, sunt trecătoare. Noi pierdem timpul cu lucruri superficiale.
Sfântul Efrim Siru spunea că diavolul ne atrage în mărunțișuri ca să pierdem obiectivul. Deci, trebuie să ne debarasăm de mărunțișuri ca să nu pierdem obiectivul. Mereu trebuie să te întrebi: „Ce vreau eu de la viața aceasta?”. E o mare ispită să ajungi la conducere, o mare ispită e să fii sărac, precum o mare ispită e să fii bogat.

– Dar ce înseamnă ispita sărăciei despre care ați pomenit, căci nu toți înțeleg această parte a păcatelor?
– Sfântul Ion Gură de Aur spunea că nu toți cei săraci vor ajunge în Împărăția lui Dumnezeu și nu toți cei bogați vor ajunge în iad. Ispita sărăcie e destul de mare, căci foarte mulți oameni ajung săraci pentru că sunt leneși, fură, beau, consumă droguri sau cheltuiesc bani pe la cazinouri. Acești oameni devin o povară a familiei, care nu-i mai poate întreține și, în multe cazuri, sunt dați afară din casă. Nu recomand așa ceva, propun tratarea păcatului, găsirea motivului de unde provine această cădere a unui membru al familiei. 
Cea mai atacată acum este familia. Când cineva dă naștere unui copil, ar trebui să se roage: „Doamne, copilul acesta trebuie să fie util societății. Nu mie, dar societății”. Copilul tău trebuie să fie util societății prin frica de Dumnezeu… 

– Să fie util societății și prin rolul său de soldat al lui Dumnezeu…
– Dar mulți dintre părinți nu doresc să-și vadă copiii în rol de soldați ai lui Dumnezeu. De multe ori le spun oamenilor să-și facă un exercițiu al minții. De exemplu, ai un copil și el a căzut într-o patimă: bea, se droghează ori fură. Fiecare patimă, dacă nu știm s-o oprim, culminează cu o crimă. De aceea, până a ajunge la crimă, copilul trebuie să meargă la biserică, la un duhovnic, care îl salvează de această patimă. Ei bine, salvat de această patimă, copilul zice că vrea să meargă la o mănăstire. Să știți că în asemenea caz, duhovnicul care a salvat copilul de la patimi devine cel mai mare dușman al familiei respective. Cât timp copilul era în patimi, părinții se rugau să-l salveze, iar după ce a fost salvat și vrea să meargă cu Hristos, părinții se revoltă: „De ce anume copilul meu să meargă la mănăstire?”.
Astfel, de multe ori încercăm să ne adaptăm mai ușor la lucrurile rele, decât la cele bune. De ce să te superi pe Hristos atunci când El spune despre copilul tău: „Este ostașul meu, lasă-l la mine”?
Se zice în Patericul egiptean că un sfânt, Ava Sisoe cel Mare, avea foarte mulți ucenici. Unul dintre ei îi spune: „Ava, știu că ești un îmbunătățit. Vreau doar să te rogi lui Dumnezeu să-mi arate unde sunt părinții mei: în rai sau în iad”. Pe acel copil îl măcina gândul ce s-o fi întâmplat cu părinții săi: s-au mântuit sau nu. Sisoe îi spune că degrabă o să aibă o vedenie. După vedenie, ucenicul a venit la Ava Sisoe să i-o tălmăcească. Îi spune că a văzut în iad un stră-străbunic mai jos, iar tatăl lui, tot acolo se afla, mai sus. Străstrăbunicul de mai jos și-a recunoscut rubedenia de mai sus și râdea, bucuros tare. Cel de sus: „Ce te râzi, mă?”. De jos: „Aflu, în sfârșit, că, în a noua generație, prin tine s-a născut un copil care va deveni sfânt și ne va scoate de aici!”. Iată un exemplu în care copilul, ucenic al lui Sisoe, a devenit soldatul lui Dumnezeu. Dar omul nostru de azi, aflând că copilul lui vrea să meargă la mănăstire, se supără pe preotul care a fost duhovnic odraslei sale, salvată de patimile ce-l duceau spre crime.

– Știu că aveți foarte multe proiecte cu implicarea tinerilor. Cum reacționează generația tânără la asemenea gânduri?
– Vreau să vă spun că generația tânără este mult mai receptivă decât cea crescută și formată în perioada sovietică. Tinerii sunt însetați de cuvântul lui Dumnezeu, ei vor o schimbare în societate, nu mai acceptă minciuna pe față. Mulți dintre ei sunt gata de a se jertfi pentru aceste lucruri. Spun asta pentru că în Postul Mare am avut 27 de întâlniri cu tineri din diferite instituții de învățământ și am văzut cu câtă dragoste ei absorb cele auzite, dau întrebări și se revoltă de ce părinții lor nu le-au spus despre asemenea lucruri. Le-am spus că cel mai mare păcat în familie este cearta. Cearta aduce ură, iar ura – dezbinare. Avem foarte mulți copii frustrați din cauza că au fost prezenți în timpul certurilor părinților. 
Un tânăr chiar mi s-a mărturisit. Înainte nu mergea la biserică deoarece avea un vecin care, întorcându-se de la biserică, se apuca de băut și de fumat. Și-a zis că e mai bine să fie singur cu biserica sa. Dar, după ce prietena sa, cu care degrabă se va căsători, l-a îndemnat să meargă cu ea la biserică și i-a schimbat radical gândirea, de fiecare dată atunci când acasă se așeza la masă își făcea semnul crucii și rostea Tatăl nostru. Părinții s-au uitat suspect la el, crezând că a fost atras într-o sectă. Le-a spus că a rămas creștin, ca și ei, își face cruce, ca și ei, merge la biserică, tot ca și ei. Să vedeți, a descoperit că părinții lui nici nu știau Tatăl nostru. Cred că nu e singurul caz în care copilul i-a învățat pe părinți să rostească Tatăl nostru… 
Tineretul de azi vrea o libertate, nu un libertinaj și încearcă să-și expună gândurile, raportându-le la valorile morale și asta înseamnă că mergem spre bine.

– La Biserica Sfinților Petru și Pavel, unde slujiți, vine tineretul?
– Vin foarte mulți tineri. Iată, chiar unde susținem această discuție este sediul ASCOR Chișinău, loc de adunare a tinerilor creștini ortodocși români. Majoritatea dintre ei sunt totdeauna gata să facă voluntariat. Mulți merg la azilul de bătrâni din Chișinău, unde fac reparații, dau cu var, cu vopsea: totul - din banii lor. Vor să ajute, vor să fie utili societății. Avem o generație de tineri care nu mai vor să fie numai consumatori. Ei vor să dea vieții lor un alt sens. Iar cel mai frumos sens al vieții e să dăruiești. Iubirea reală, nu cea pătimașă, trebuie să fie o iubire dăruitoare. Mulți dintre tineri încearcă să împingă această iubire în societate și astfel ei ajung la noi, la ASCOR, însetați de a se dărui. Noi îi învățăm să se dăruie. Vin nu numai din Chișinău, dar și din diferite regiuni ale republicii. 
Fac întâlniri, conferințe, merg prin licee, publică și împart ziare, acum au făcut Marșul vieții, care a fost împotriva avorturilor. Tinerii de azi percep mult mai bine problemele morale ale societății decât părinții lor. Ei sunt acei care „s-au fript”, știu ce înseamnă să fii cu părinții la munci peste hotare, ce înseamnă să fii ademenit de laptopuri, aifoane, „tractofoane” – lucruri care îți creează iadul tău propriu, din care e foarte greu să ieși. Ei înțeleg aceste capcane ale vieții, se străduiesc să-și canalizeze energiile spre lucruri bune și reușesc, mai ales în cazuri când au ca îndrumător și un preot. Sunt sigur că, dacă îi putem alimenta la această sevă a credinței - a relațiilor cu Dumnezeu -, vom avea, în cel mai scurt timp, o generație care va schimba multe în societatea noastră și imaginea Republicii Moldova.

– Asta se va întâmpla și datorită unor preoți care lucrează pentru Dumnezeu, dar nu toți preoții sunt, vorba țăranului, cheie de biserică…
– Mi-a plăcut spusa lui Savatie Boștovoi în cartea sa „În căutarea aproapelui pierdut”, chiar la prima pagină, că este păcat să confundăm nevrednicia creștinului cu vrednicia creștinismului. Dacă creștinul este nevrednic asta nu înseamnă că și creștinismul este nevrednic. Mulți dintre tinerii de la ASCOR învață la medicină, la pedagogie, la ASEM și degrabă vor ajunge prin satele lor deja
formați ca personalități. Ei au văzut ce face preotul Y la Chișinău și se vor strădui să-l mobilizeze, să-l ajute și pe preotul Z din localitatea lor. Vreau să spun că, dacă preotul ar sesiza, ar conștientiza ce forță are dincolo de iconostas – forța mirenilor - și ar pune-o în valoare, cred că ar fi capabil de transformări enorme. 
De fapt, biserica este o adunare, unde lumea vine, crede, crește, discută cu Hristos, își ia rezerve duhovnicești pentru o săptămână și pleacă acasă, pentru a medita asupra celor spuse de părinte. Deci, e important ca preotul să știe a folosi această forță. Bunăoară, nouă ne lipsește astăzi voluntariatul în Biserică. Îmbunătățirea relațiilor om cu om eu o văd prin Biserică. Cele mai mari succese pe care le-a avut în istoria sa poporul român, începând cu Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Vasile Lupu, au fost datorită domnitorilor care s-au rugat, care au avut duhovnici. Când Ștefan cel Mare pierdea o bătălie, mergea la duhovnicul său, la sfântul Daniil Sihastru, își cerea rugăciune și iertare pentru că a greșit și obliga oastea să se spovedească, după care mergea iarăși la luptă și câștiga…
În Patericul egiptean Ava Moise zice:„ Doamne, vreau să văd cât de repede ajung rugăciunile noastre la Dumnezeu. De multe ori credem că noi nu le adresăm cu toată dragostea, că unele din ele nici nu ajung…”. Atunci i s-a arătat o vedenie în care foarte mulți îngerași zburau ba în sus, ba în jos și doar din când în când – câte un înger mare, frumos, alb, strălucitor… Când a întrebat ce ar însemna asta, i s-a spus că îngerașii mici sunt rugăciuni de cerere, cum ar fi „Dă, Doamne, să fiu sănătos…”, „Dă, Doamne, să susțin cu bine examenele…”, iar îngerul mare este rugăciune pentru mulțumire, ca: „Doamne, îți mulțumesc pentru că m-ai născut…”, „Doamne, îți mulțumesc pentru că nu mă părăsești niciodată…”. Am făcut unele analize și am înțeles că 90 la sută dintre creștini au ajuns la biserică printr-un necaz, printr-o năpastă. Iată că lucrurile acestea ne fortifică și, de fapt, ne fac să călăuzim spre Dumnezeu.

– Îmi spunea Vasile Șoimaru,  frumosul neastâmpărat în căutarea și adunarea întregului neam românesc, precum că ați mers cu dumnealui la Cotul Donului, unde ați făcut un parastas pentru cele peste 150 mii de ostași români căzuți acolo în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cum a fost?
– Vasile Șoimaru este unul dintre cei mai buni și de nădejde prieteni ai mei. Eu sunt un creștin convins, care încerc să trăiesc în virtutea moralei ortodoxe, avându-l pe Hristos în inima mea, și vreau să împărtășesc oamenilor  bucuria de a-L iubi pe Dumnezeu. Pe lângă aceasta, mă consider un patriot, persoană care plâng pentru țara mea, și, atunci când a fost lansarea primei ediții a „Cotului Donului”, i-am zis autorului că ar fi bine ca Biserica Română să se fortifice și să facă un parastas măcar o dată în an – la 26 noiembrie, atunci când s-a întâmplat acel flagel. Eu când aud de 150 de mii, încerc să socot cam câte sate ca al meu - Ciuciulea, care are 4000 de locuitori - s-au pierdut acolo. Când mi-a propus, i-am zis: „Astăzi, acum, sunt gata să merg la Cotul Donului, ca să facun parastas ostașilor care au murit pentru țara noastră”.
Numai Biserica Ortodoxă Română are două categorii de martiri: martiri ai neamului și martiri ai lui Hristos. Altarele noastre bisericești sunt pline de sfinți, care au devenit mucenici cu propria lor  viață. În cel mai important moment al Liturghiei, în Lavohodul Mare, la Herovic, atunci când preotul spune „Pomenește-i, Doamne, pe toți eroii, luptătorii care au căzut pe câmpurile de luptă pentru apărarea țării și integritatea sfintei noastre Biserici, pe cei ce au dormit în lagăre, în închisori, în deportări, pe foamete – pentru libertatea și integritatea noastră”.
Numai Biserica Ortodoxă Română are rugăciune specială pentru martirii neamului, fapt pentru care trebuie să ne bucurăm și este o dovadă de a face lucruri bune, ca, poate, peste zeci, sute de ani, să apărem și noi ca martiri în fața strănepoților noștri. 
Eu am rămas uimit de câte mi-a povestit pe drum domnul profesor Șoimaru. Cunoștea toate văile, toate satele pe unde au fost sau mai sunt români. Când am trecut de Kirovograd, lângă un sătuc, m-a dus în cimitir: „Uite, părinte, pe crucea aceasta e scris numele Ciobanu, pe cealaltă – Olaru”. Eram la vreo 500 kilometri dincolo de Nistru… Am avut în acel drum un pelerinaj al istoriei. Multora le-aș dori să-l aibă alături pe profesorul Vasile Șoimaru, care să le povestească despre aceste lucruri. Iar când am ajuns acolo, ne-am închinat cu pietate în locurile unde azi zac peste 150 mii de ostași români care au murit pentru țara noastră, care au murit ca astăzi să mai fie cruci pe biserici, care au murit ca astăzi să trăim sărbătorile pascale, dar noi, din păcate, i-am dat uitării. Sperăm ca statul român, cât mai degrabă, să-și revendice idealurile morale și simțămintele jertfelnice de care au dat dovadă acei tineri ostași. Așteptăm ca acolo, la Cotul Donului, să fie înălțat un memorial frumos, așa cum știu a face românii, unde astăzi odihnesc peste 150 mii de ostași români.

– Părinte, de ce sărbătoarea din a doua duminică de după Învierea lui Hristos se numește Paștele Blajinilor?
– Blajin înseamnă milostiv. S-a încercat o combinare la sărbătoarea Paștelui a Bisericii luptătoare, care suntem noi, cu a Bisericii triumfătoare, care e a celor plecați din viața aceasta, ca să fie un Paște sărbătorit în comun. 
Paștele Blajinilor înseamnă a da de pomană, iar prin pomană încercăm să-i ajutăm pe acei plecați dincolo. Tradiția e ca lumea să meargă la cimitir și să dea de pomană, de sufletul celor plecați la odihna veșnică. Cimitirul e casa lor și anume de acolo ei vor învia la venirea a doua oară a lui Hristos. Dacă eu vreau să merg la casa părintească din Ciuciulea, să-i deschid ușile ca să intre în ea aerul pascal, am obligația să merg și la cimitir, ca să mă închin părinților mei, să simtă și ei că am venit, că sunt alături de ei și nu i-am uitat…
Dar, furați de acest pseudocreștinism, oamenii au transformat sărbătoarea în schimb de pomene. Nu-i bine. Eu le recomand oamenilor ca la Paștele Blajinilor să dea de pomană celor străini, nu rudelor, pentru că rudele au obligația să se roage pentru cel care a răposat. Rugăciunea străinului va fi una în plus. Iar când dai ceva, nu te gândi ce ai dat, dar ce ai putea să mai dai. Numaidecât se cere și colivă de grâu, care înseamnă învierea morților. Și încă ceva: pomana este un mijloc de a te obliga să te rogi pentru cel adormit… 

– Hristos a Înviat! 
– Cu Adevărat a Înviat!

Gheorghe BUDEANU

Articol publicat în numărul 278

Susține Natura.md: Devino Patron!