Simion Zamșa: „Nu există în mediul nostru spiritul colectiv din anii ’90...”

- Domnule Simion Zamșa, ce mai fac artiștii plastici? Vă frământă problemele colegilor de creație sau fiecare dintre ei s-a retras în turnul lor de creație - care azi e mai mult un subsol de sărăcie - și încearcă să supraviețuiască?   

– Sigur, nu există acum în mediul nostru spiritul colectiv din anii ’90 ai secolului trecut, când ne frământa și problema limbii, și problema identității, dar și problemele de creație, fiindcă se forma o școală nouă. Au trecut deja mai mult de 30 de ani și, neavând o școală aici, la noi, totuși ceva s-a plămădit în domeniul artelor plastice. Există în continuare orgolii, intrigi, neînțelegeri, ca în orice asociație de creație, inclusiv de scriitori sau muzicieni. Dar mi se pare că am devenit, nu știu cum, prea cuminți, nu mai avem acum... cataclisme instituționale, cum le suntem noi. Chiar și eu mi-am domolit orgoliile artistice. Oricum, activitatea artiștilor plastici din generația mea mai depinde și de mediul artistic în care se află. Dacă stai tot timpul într-un mediu artistic îmbibat de grandomanie, de elitarism artificial, ți se va spune sau chiar tu însuți vei crede că ești cel mai bun. Eu demult mă feresc de asemenea mediu, căci mă macină... Mai mult, eu sunt implicat și în învățământ, ceea ce face să mă gândesc tot timpul cum să-i motivez și pe învățăceii mei. În cazul meu, arderea profesională este mult mai rapidă.

În anii ’90 ne aflam într-o perioadă de generare reciprocă, dar acum ne-am maturizat, s-a stabilit o anumită stilistică în viața și activitatea noastră. Eu nu mai am orgoliul de a mă include în competiție cu cineva dintre colegii mei. Consider că fiecare dintre colegii mei și-au aflat stilul de viață, și-au  găsit o stabilitate proprie în creație, stabilitate care apare la o anumită vârstă. Pe mine mă marchează acum învățământul, mi-am schimbat unele accente de creație, am trecut prin multă grafică de carte, ceea ce nu era prin anii ’90. 

După părea mea, în ultimii ani a apărut un interes nebun față de gravură, în schimb – a scăzut în societate interesul față de gravură.  Niște colegi pe care îi respect și care au pondere în domeniul nostru artistic se dau cu părerea că grafica nu este pictură. Bănuiesc că spun acest lucru din cauza suportului operei sau o fi și alt motiv, graficienii considerându-se mai versați. Atunci când faci facultatea în domeniul ilustrației de carte, ești nevoit să citești mult. De fapt, graficienii întotdeauna erau mai elitiști, cel puțin asta o știu de la Sankt-Petersburg, unde mi-am făcut studiile. Tocmai din cauza orgoliilor, eu nu mai pot și nici nu vreau să comunic cu unii colegi.

- Sunteți unul dintre cei mai apreciați pictori, inclusiv graficieni, din Republica Moldova, artist plastic deținător al titlului Maestru în Artă. Dacă nu ați munci mult și ca profesor universitar, ați avea cu ce întreține familia, valorificând doar talentul de artist plastic? 

– Sigur că nu poți supraviețui numai din ceea ce faci în atelierul de creație. La sfârșit de octombrie am pregătit o expoziție pentru a o prezenta la Președinție și admiram lucrările mele din atelier, dar mi-am dat seama că numai din vânzarea lor în Moldova, nu poți supraviețui. Familia noastră trăiește, de fapt, din grafică de carte și din învățământ. Asta-i realitatea nu numai pentru familia mea, ca oameni de creație. 

Eu mă descurc așa cum pot. În plus, nu-mi place aglomerația. Ies din turnul meu imaginar de creație și merg la unele expoziții ale colegilor mei nu în timpul vernisajului, ci mai apoi, ca să le analizez în singurătate...  Atunci nu-mi strică nimeni gândurile și pot vedea tot ceea ce mă interesează. Comunicarea mă macină la facultate și atunci când ies de la ore am nevoie de intimitate și caut permanent un refugiu. Atunci când te afli în propria intimitate, toate lucrule capătă o nouă conotație. Dacă înainte puteam lucra în orice condiții, acuma nu mai pot suporta zilele când unul intră, iar altul iese pe ușă.

Eu sunt încadrat la facultate și îmi rămâne foarte puțin timp pentru lucrul în atelier. Mai sunt curator al unei galerii mici de artă plastică abia înființată la Drochia. Fac acest lucru absolut voluntar. Chiar acum, la 30 octombrie, am avut un vernisaj. Nu e ușor, pentru că este departe, dar la Drochia am întâlnit tineri entuziasmați și aș avea dureri de inimă, dacă nu i-aș ajuta...

– Tocmai voiam să vă întreb ce părere aveți despre tinerii care aleg să pornească în viață cu șevaletul, penelul și vopselele? Apar talente promițătoare în sfera artelor plastice? 

 – Ca profesor universitar, vă spun că s-a schimbat foarte mult situația în învățământ. Conform regulamentului nou, nu mai există exigențele pe care le-am avut noi la înmatriculare. Dar uneori se întâmplă lucruri foarte ciudate. Unii dintre copiii care vin de la un liceu simplu, fac salturi enorme în trei ani și jumătate de studii. Chiar rămâi șocat de ceea ce redau ei în lucrările lor. Fără studii la școala de pictură, unii copii, având talent, excelează surprinzător. Copiii au acum numeroase surse de informație. Datorită tehnologiilor informaționale contemporane, copiii care sunt perseverenți obțin rezultate extraordinare. În linii mari, învățământul este mult mai calitativ acum. Am observat că nu mai e o problemă să știi limba engleză. Când avem un workshop, de exemplu, cu oaspeți din străinătate, copiii sunt mult mai deschiși pentru comunicare și le place foarte mult să participe la asemenea evenimente. 

Dar sunt și copii pe care trebuie să-i trezești din somnolență și să-i aduci în realitate. Soția mea, Elena, spune în asemenea cazuri că Zamșa trezește chiar și morții la creativitate... 

– Viața artiștilor plastici de odinioară era mult mai tumultuoasă, includea o sumedenie de tabere de creație și simpozioane, proiecte artistice, concursuri.. Cum ar putea fi impulsionată azi activitatea artiștilor plastici?

– Eu și soția mea suntem în centrul vâltorii luptei pentru noile curente artistice în arta plastică. Facem acest lucru în fiecare zi. Nu înainte, ci mi se pare că acum sunt mai multe concursuri și alte evenimente artistice. Totuși, artiștii  plastici din generația mea preferă să se autoizoleze, dar să fie foarte critici față de colegii lor care vor să arate ceea ce fac. Mai mult, ei își asumă și partea intelectuală a vieții artistice. Eu am rămas dezamăgit de comportamentul unor colegi de-ai mei care manifestă demagogie și spun că acei care se impun în viața artistică o fac pentru slavă. 

La facultate, conform cerințelor, trebuie facem un raport despre activitatea noastră la fiecare jumătate de an, la care să atașăm și imagini despre participările noastre la evenimente artistice și culturale. Completarea dosarului este o muncă migăloasă și necesită foarte mult timp. I-am arătat unui coleg dosarul meu, iar el, răsfoindu-l, mi-a spus: „Scoate imaginile, pentru că ele sunt puse numai ca să te slăvești pe tine însuți”. Dar eu nu mai am nevoie de slavă! În calitate de curator la galeria din Drochia, organizez anual minim 5-6 expoziții. Organizarea unei expoziții îți ia foarte mult timp. Apoi, trebuie să convingi câțiva colegi să meargă în provincie. La vernisajul din 30 octombrie de la Drochia a participat și maestrul fotograf Mihai Potârniche cu lucrările sale. Expoziția a avut un succes formidabil. Acolo, oamenii încep să se deprindă cu existența unui centru cultural în localitatea lor, unde au loc lansări de carte, expoziții. Centrul cultural din Drochia are o sală de expoziții foarte modernă și elegantă. Aici pot fi expuse până la 25-30 de lucrări ale artiștilor plastici. 

Cu oameni buni se pot face lucruri frumoase și în provincie. Aflați ce se întâmplă în acest sens la Ungheni – și totul datorită oamenilor. Anul trecut, în timpul Școlii de Vară de la Ungheni, au participat și studenții din Drochia. Am organizat o tabără de pictură, care a funcționat timp de o săptămână. Copiii au fost foarte mulțumiți. În acest context, am putea aminti și despre Alexei Vidrașcu de la Glodeni, care stă la țară și organizează tabere de creație în curtea propriei case. Ca pictor, el face niște lucruri extraordinare, dar nimeni nu-i interesat să-l promoveze. 

Anul acesta am vrut să promovăm tânăra generație, să facem o mică analiză și să vedem ce se întâmplă în domeniul artelor plastice vizuale, indiferent de faptul dacă cei vizați sunt sau nu membri ai Uniunii Artiștilor Plastici. Dacă a apărut un copil cu o lucrare bună, trebuie să-l scoatem în evidență. Poți fi un meseriaș bun și membru al uniunii de creație, dar să nu dai dovadă de talent deosebit. Bunăoară, tânărul Igor Svernei, care nu demult a organizat o expoziție, demonstrează un izvor de talent, care de fiecare dată prezintă ceva inovator. Asemenea tineri talentați sunt foarte mulți...

– Ați fost unul dintre cei mai activi artiști plastici în timpul Mișcării de eliberare națională și mereu ați manifestat demnitate patriotică, promovând spiritul românesc în stânga Prutului. Nu credeți că o posibilă aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană va împiedica și mai mult reunirea noastră reală cu România? 

- Eu sunt un unionist învederat. Familia mea, și fratele, și sora – la fel. Toți credem că, în condițiile actuale, cea mai bună soluție ar fi ca, înainte de aderarea R. Moldova la Uniunea Europeană, să se producă Unirea, fiindcă odată cu intrarea în Uniunea Europeană vor apărea foarte multe alte probleme. De exemplu, ungurii nu vor fi niciodată de acord cu doleanțele noastre. Vor apare și alte divergențe, precum respectarea legislației internaționale. Dacă ar exista la noi o mișcare solidă care explice clar lumii că avem prea mulți hoți și trădători, prea mulți șoriști, dodoniști și alți trădători de neam, poate că Unirea s-ar produce fără mari probleme. Dacă ar fi existat o guvernare democrată cu o majoritate constituțională în două-trei termene, azi eram împreună cu Țara, dar n-am avut așa ceva. 

Eu cunosc foarte mulți ruși care sunt ferm convinși că trebuie să ne unim cu România, că separat nu avem șanse de existență. În cazul unui nou pericol de război cu Rusia, cred că ar fi bine să aderăm măcar la Uniunea Europeană, ca să dispară hotarul de la Prut, ca să existe și o liberă circulație a mărfurilor. Noi libertate avem, dar nu știm ce să facem cu ea. Unii dețin pașapoarte românești, merg liber în Europa, iar când revin acasă se duc la mitingurile lui Șor. Cum e posibil așa ceva? 

– În anul 1973, ați debutat la Muzeul Naţional de Arte Plastice de la Chişinău cu lucrarea „Înainte de ploaie”. Au venit apoi mai multe ploi creatoare în viața dumneavoastră. Ce ați vrea să spuneți acum într-o lucrare care să vă încoroneze ca artist plastic, o lucrare intitulată simbolic „După ploaie”? 

 – „După ploaie” ar fi o idee bună. Totuși, nu este exactă data debutului. Probabil, această informație a inclus-o în Internet regretatul critic de arte Tudor Braga. Fiind elev la liceu, am participat cu lucrarea „După ploaie” la un concurs unional de la Moscova. Mai păstrez și acum diploma care mi s-a acordat atunci.  Dar debutul meu în creație ca artist plastic profesionist a fost după facultate, cu o comandă de stat cu ocazia unui jubileu de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Mi-a fost foarte greu să mă rup de școala academică și m-am încadrat în toate proiectele, în arta contemporană, ca să revin în altă calitate. În context, voi menționa că arta contemporană te ajută numai pentru a-ți schimba o viziune, dar arta profesionistă este mult mai complexă. 

Acum eu n-aș vrea să fac, simbolic, totalizări cu o lucrare intitulată „După ploaie”. Am ajuns la vârsta când văd lucrurile altfel și am senzația că n-am făcut nici a suta parte din ceea ce aș fi putut face, dacă nu eram angajat în învățământ și în diverse proiecte. Învățământul îți răpește foarte mult timp. Dar am făcut destul de mult în grafica de carte și am obosit deja de această muncă. Anul acesta am finalizat ilustrarea integrală a operei lui Ion Creangă. Pare-mi-se numai povestea „Făt Frumos, fiul iepei” a mai rămas. Am muncit mult în domeniul acesta. Ca pictor, aș vrea să fac totul altfel, pentru că am ajuns la o anumită stilistică, dețin un bagaj de cunoștințe și am ce face pentru a avea dreptul de o totalizare cu titlul „După ploaie”... 

– Ați început ilustrarea poveștilor românești încă din anul 2008 împreună cu soția dumneavoastră, Elena Karachentseva, un nume notoriu în arta plastică din Republica Moldova, la care țin foarte mult. Ați cunoscut-o pe Elena Karachentseva în timpul studiilor la Sankt-Petersburg. Cum de ați reușit să faceți din ea o româncă și nu s-a întâmplat invers – dânsa să facă din dumneavoastră un rus?

– E-he-he, d-apoi din mine nimeni nu poate face un rus. Elena vorbește română cu plăcere. Ea începuse să învețe cuvinte românești pe când eram studenți, la Sankt-Petersburg. Și ea este unionistă. Se îngrozește de ceea ce fac rușii în războiul cu Ucraina. Zice că este un neofascism și barbarism ajuns la punctul culminant. Ei îi este rușine pentru națiunea sa. Rușii ne consideră pe noi aborigeni care trebuie călcați în picioare, așa cum fac cu ucrainenii. 

Când lucram la Editura „Litera”, avem mult de lucru și nu reușeam. Elena a hotărât să mă ajute și să ilustreze opera lui Lucian Blaga. Trebuie să cunoști foarte bine româna ca să citești și să înțelegi opera lui Lucian Blaga. Ce făcea Elena? Citea, citea și mă tot întreba ceea ce nu-i era clar. Nota tot ce-i spuneam: fiecare cuvânt, fiecare metaforă. Când a înțeles totul, mi-a spus: „E foarte frumoasă opera lui Lucian Blaga”. Numai prin însușirea limbii și a respectului față de o națiune poți înțelege literatura ei...

– Dar cu ce vă bucură fiica dumneavoastră, Sanda?

– Sanda locuiește în Anglia, în orașul Cambridge. Soțul ei este un român de la Piatra Neamț. Au făcut cunoștință la București, unde Sanda a făcut a doua facultate de designer. Apoi, au locuit trei ani la Paris, unde soțul Sandei a câștigat concursul la un proiect de la Microsoft și a fost trimis să lucreze în Anglia. Sanda a absolvit acolo facultatea din City University din Londra și acum face post-doctoratul în domeniul refugiaților. Ne vedem foarte des, anul acesta am fost la mare împreună, iar degrabă vor veni la Chișinău, unde Sanda va face cercetări în domeniul refugiaților...  

– Domnule Zamșa, știu că sunteți și un inspirat de călătorii pe meleagurile românești. Unde vă place să mergeți mai des: dincolo de Prut sau aici, prin Basarabia?

– Eu nu împart spațiul românesc, dar, ca ciupercar, mi-a plăcut să merg prin părțile Vrancei. Doamne, ce mai ghebe pe acolo! Pentru mine e frumos acolo unde sunt ciuperci. Totuși, în diferite perioade am călătorit pe la mănăstiri, am fost și la munte. Muntele mai mult îmi palce decât marea. Un vis al meu e să ajung în Delta Dunării. Am fost în trecere pe acolo și am rămas uimit de peisajul pe care l-am văzut. Nu-mi place aglomerația. Eu n-aș suporta să stau pe malul mării și să ascult manele de dimineață până-n seară. 

Eu sunt născut pe malul Nistrului, în satul Onițcani. Acolo avem o căsuță în curtea casei părintești. Zona pitorească din preajma satului, unde râul Răut se varsă în Nistru este nemaipomenită. Dar avem foarte multe locuri frumoase. Alaltăieri, când mă întorceam de Drochia, am fost surprins de frumusețea peisajelor tomnatice din anul acesta. Este o nebunie colorată care te fascinează...

–  Citiți revista noastră NATURA? 

– Sigur! Este o publicație necesară în fiecare casă. Îl respect și pe redactorul șef Alecu Reniță, care are o poziție civică foarte bună, nu-i este frică să spună lucrurilor pe nume. Îl consider unul dintre cei mai verticali oameni de cultură de la noi.

Gheorghe Budeanu

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 369

Susține Natura.md: Devino Patron!