„Sunt un om al Cetăţii, nu pot să tac”

Maestrul Ion Ungureanu s-a născut la 2 august 1935 în satul Opaci, plasa Căuşeni,
judeţul Tighina, România, astăzi în raionul Căuşeni, R.Moldova.

Personalitate de primă mărime din întregul spaţiu românesc, Domnia sa a făcut parte din figurile emblematice ale Mişcării de Eliberare din Basarabia. A avut o contribuţie esenţială în apărarea şi afirmarea fiinţei naţionale din Basarabia.

Tot ce a zidit şi a înălţat de-a lungul vieţii sale poartă însemnele dragostei nemărginite faţă de pământul natal, de poporul din care a ieşit, de cultura, istoria şi limba română, de adevărul despre Patria şi originea noastră.
 

Încrezător că Dumnezeu va face dreptate şi românilor basarabeni, bucovineni şi transnistreni, adevărurile suferite, trăite şi rostite de Ion Ungureanu continuă să aducă lumină în sufletele şi casele noastre, vocea Maestrului fiind un dangăt de clopot,
care ne aminteşte mereu de cele sfinte, de datoria fiecăruia dintre noi de a lupta pentru unitatea, libertatea şi identitatea naţională.

Şi-a trăit viaţa cu demnitate, oferindu-le tuturor, în tăcere,
un model de luptător extraordinar de bine pregătit, care ştie cum să-şi apere neamul.

Revista „NATURA” şi-a exprimat mereu întreaga recunoştinţă pentru munca uriaşă făcută de Maestrul Ion Ungureanu de-a lungul deceniilor pentru binele şi înălţarea naţiunii.

Vă invităm să citiți un interviu acordat de Domnia sa Revistei Natura în anul 2010,
pe vremea când ocupa funcția de Ministru al Culturii.

„Noi trebuia să mergem spre Europa, spre Ţara de baştină”
 

- Domnule Ion Ungureanu, Ministru al Culturii, căci aşa vă ştie lumea şi aşa v-a fixat istoria, suntem în preajma a două mari sărbători, înscrise în C artea de Glorie a Neamului – Ziua Independenţei şi Limba noastră cea română, deşi ultima a fost simplificată doar la Limba noastră. Mi se pare că există o diminuare, nu mai e acea deschidere sufletească de mai înainte la sărbătorirea lor. De ce oare? Cum vă amintiţi de primele ediţii?

- De ce? Pentru că înapoi tot dăm ca racul, vorba fabulei. În aceşti 20 de ani noi am fost împinşi înapoi în istorie, mai ales în perioada conducerii comuniste, când a avut loc o resovietizare intensă. Mulţi nici nu-şi dau seama că s-au pomenit în altă R.Moldova, care, cam nu are nimic comun cu cea din anii 90. Au şi uitat de acele clipe înălţătoare când se trezise toată suflarea românească din acest teritoriu – cu două Mari Adunări Naţionale, cu acel Parlament care a votat Declaraţia de Independenţă, independenţa faţă de URSS.

Atunci ni se părea că totu-i posibil, că avem în faţă o cale care ne va duce spre un viitor luminos, la propriu, nu la figurat. Între timp, am tot mers la compromisuri, cedând poziţii absolut strategice în acelaşi Parlament, nu mai vorbesc de conducătorii noştri, începând de la preşedinţi şi terminând cu cadrele din aparatul administrativ, care s-au întors repede la vechile apucături. De asemenea, preoţimea, care s-a dovedit a fi în majoritate promoscovită. 

Iată de ce am dat înapoi. Iată de ce am ajuns la acest sentiment de diminuare, depresie şi disperare. Multe probleme s-ar fi rezolvat dacă ne orientam spre Europa, spre Ţara noastră de baştină. Au fost ratate multe şanse şi ne-am pomenit în mijlocul drumului cu căruţa stricată şi cu gândul încotro s-o luăm. Din cauza aceasta mulţi au pornit pe drumul fostei URSS, ducându-se la cele mai grele munci, ori spre Occident, şi din nou la cele mai grele munci. În fond, R. Moldova a fost depopulată mai mult decât pe timpul deportărilor în Siberia. Cine au plecat? Au plecat cei mai harnici, cei mai întreprinzători, ca să-şi poată întreţine familiile, să nu-şi dea duhul. Satele au început să moară. Anevoioasa reîntoarcere la valorile naţionale.

- Vă mai amintiţi cum au fost primele ediţii ale sărbătorilor Independenţei şi Limba Noastră cea Română?

- Primele ediţii au fost cele mai inspirate momente din istoria neamului nostru şi aceasta în mare măsură mulţumită Ministerului Culturii şi Cultelor, pe care l-am condus. Prin efortul exclusiv al Ministerului Culturii, s-a făcut reamplasarea şi restaurarea monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Au fost găsite schiţele iniţiale, desenele arhitecturale – totul până la milimetru a fost refăcut după proiectul original al lui Alexandru Plămădeală, realizat în 1929.

Ţin minte protestele, mai ales din partea alogenilor, că, chipurile, cu ce se ocupă Ministerul Culturii, că în loc să construiască noi grădiniţe, el reamplasează monumente. Aceste acuze se făceau la adresa ministerului, şi pardon, nu la adresa Primăriei. Primăria avea atâtea obiective şi prin aceasta a fost mare Nicolae Costin – primarul, că le-a realizat. A rebotezat străzile, denumirile cărora erau aproape în totalitate rusificate, de parcă eram într-un oraş din regiunea Habarovsk, de parcă ne-au adus Siberia pe moşia lui Ştefan cel Mare - denumiri ca Tomskaia, Novosibirskaia, Omskaia şi aşa mai departe, care nu aveau nimic în comun cu ţara asta. Extinderea Aleei Clasicilor şi instalarea monumentului Lupoaicei, au fost de asemenea, realizări ale Ministerului Culturii. Abia mai pe urmă, după 1995, tot greul şi l-a asumat Primăria.

- Şi redeschiderea Catedralei tot prin Ministerul Culturii s-a făcut?

- Da, şi Catedrala a trecut prin mâinile noastre, căci era prefăcută în muzeu. Am găsit şi acolo proiectul iniţial pentru că ea avea cupola mult mai joasă, instalată de sovietici după bombardamentul din 1944 (tot ei au bombardat-o), dar la renovare au făcut-o mai joasă, să nu fie aşa de înaltă. 

De la Podul de Flori la Lupoaică şi la canonizarea lui Ştefan cel Mare

- Atunci, la început, au fost puse la cale lucruri nemaipomenit de importante. La iniţiativa noastră, la resfinţirea monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, a fost invitat Mitropolitul Moldovei, Daniel - a Moldovei adevărate, nu doar a Basarabiei (şi de ce Mitropolia de la Chişinău se numeşte a întregii Moldove? Întreaga Moldovă este Moldova de dincolo, plus Basarabia întreagă).

Tot atunci am decis, împreună cu clerul, ca la dezvelirea monumentului restaurat a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, în toate bisericile, pe care reuşisem să le deschidem şi cele care mai activau, să sune clopotele, vestind  că Domnitorul a revenit Acasă. A fost un moment înălţător! Cu acest prilej am lansat şi iniţiativa de sanctificare a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, prin mesajul pe care l-am rostit la această mare sărbătoare, în prezenţa Mitropolitului Daniel, în prezenţa a sute de mii de oameni, care erau în piaţă. Şi în timp de doi ani s-a realizat ceea ce nu s-a făcut în cinci sute de ani.

Fără acest imbold venit din Basarabia, lucrul acesta nu ştiu cât mai stătea în aşteptare. Aveam argumente solide, am făcut trimitere la alte popoare, care şi-au sanctificat personalităţile de vârf. Ruşii i-au sanctificat pe A. Nevski, pe D. Donskoi şi noi având pe acest apărător al creştinităţii, pe Atletul lui Hristos, cum l-a numit un Papă de la Roma, o personalitate ieşită din comun, care a înălţat atâtea biserici şi mănăstiri, mai stăteam pe gânduri. Poporul, încă din timpul vieţii lui, îl numise Sfânt.

Aceste acţiuni, s-au făcut după primul Pod de Flori, care a fost realizat cu o energică implicare a Ministerului Culturii. Victor Crăciun şi Grigore Vieru au venit la mine cu această idee şi eu m-am gândit să ne adresăm lui Lucinschi, care pe atunci era prim-secretar şi avea legătură cu Gorbaciov - numai astfel puteam realiza ruperea hotarelor URSS cu buchete de flori. Pe urmă, tot Ministerul Culturii a venit cu ideea prelungirii Aleei Clasicilor. 

Cât timp am fost ministrul Culturii am decis ca în fiecare an de Ziua Limbii Române să fie dezvelit câte un bust al marilor clasici. Astfel au fost dezvelite busturile lui A. Mateevici, C. Stere, L.Blaga şi N.Iorga. După plecarea mea, Ministerul Culturii nu s-a mai implicat, s-a implicat Primăria. Cu Lupoaica a fost în felul următor: adjunctul ministrului culturii – Iacob Burghiu s-a întâlnit la Bucureşti cu Victor Crăciun, preşedintele Ligii pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi au discutat această idee. Desigur, am aprobat-o imediat şi am decis să instalăm Lupoaica la 1 Decembrie de Ziua Naţională a României întregite. Lupoaica a fost adusă, dar nu erau gata lucrările de instalare.

A fost un boicot făţiş. Ca să vezi! Nu lucrau macaralele! Fiind îngrijorat că a doua zi nu va avea loc dezvelirea monumentului, l-am chemat noaptea pe directorul firmei Restauratorul şi i-am spus în cel mai cras stil bolşevic: dacă în noaptea aceasta nu va fi înălţată Lupoaica şi pusă pe postament, mâine nu veţi mai fi director! Imediat a fost găsită o macara, iar Iacob Burghiu n-a dormit toată noaptea, pentru ca lucrarea să fie dusă la bun sfârşit. Iar apoi, un Ion Pelin îşi bate joc de mine şi de Iacob Burghiu despre cum înălţăm noi noaptea monumentul. I-a plăcut această ironie chiar şi lui Ion Druţă. M-a sunat şi-mi zise: măi, da’v-a creionat bine Pelin ăsta. I-am răspuns: Ion Panteleevici, dacă înălţam vreun Iurii Dolgorukii, vă plăcea mai mult? Ba chiar şi Uniunea Scriitorilor a premiat acest pamflet la adresa activităţii Ministerului Culturii.

- De ce atâta înverşunare şi lovituri sub centură?

- Păi, de ce? Nu se voia să sărbătorim Ziua Naţională a României, Unirea noastră cu Ţara. Să nu uităm că la 1 decembrie 1990 mai eram în URSS. Şi a mai fost un episod despre care lumea nu prea ştie. Când instalam postamentul Lupoaicei s-au apropiat de mine nişte ultrapatrioţi şi mi-au spus: domnule ministru, ce faceţi? Noi vrem să scăpăm de orişice monument care ne aminteşte de ocupaţie, oricare ar fi ea, iar dumneavoastră ne aduceţi însemnul ocupaţiei romane? Dacă instalaţi Lupoaica, noi venim cu cazmalele şi ştiţi că nu glumim. Noi am scos cu cazmalele literele de pe Arcul de Triumf – cu ordinul lui Stalin despre „eliberarea” noastră. Aşa că luaţi seama.

Am înţeles că nu glumesc şi trebuiau căutate argumente ca să nu li se ridice mâna contra Lupoaicei. M-am implicat personal în această problemă şi cred că am găsit cea mai inspirată soluţie. Pe postament, sub Lupoaică, au apărut cuvintele lui Eminescu: Da. De la Roma venim, din Dacia Traiană. Contra lui Eminescu nu ridici mâna, aici i-am dat gata. Iată cum au avut loc bătălii chiar şi cu cei din tabăra noastră.

- Apropo, am aflat de la Florin Rotaru, directorul Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, că instituţiei în care ne aflăm şi realizăm această convorbire de suflet – Bibliotecii Onisifor Ghibu, i s-a repartizat anume acest spaţiu central în Palatul Republicii prin decizia dumneavoastră, o decizie chibzuită, dacă ţinem cont de semnificaţia ei, a fondului de carte românească şi lipsa acesteia în anii `90, care în timp şi-a îndreptăţit menirea.

- Slavă Domnului că mai sunt martori de dincolo de Prut care ţin minte ce a făcut Ministerul Culturii. Din păcate, iarăşi, dintr-un prospect editat de Municipalitatea noastră am aflat că n-avem niciun merit în legătură cu Biblioteca O.Ghibu. Reiese că tot ce am făcut noi, au făcut-o alţii şi atunci mă întreb, dar cu ce oare s-a ocupat Ministerul Culturii?

E un paradox, nu mă plâng, dar constat cu amărăciune: asist la o înmormântare de viu, împreună cu minunata echipă ministerială, privesc de la o parte cum altcineva, e urcat, ca în povestea cu ţiganul, pe piedestal: ei, ei, au făcut totul! Dragii mei, doar sunt în viaţă mulţi din cei care au fost alături de mine, care au fost martori. Şi când i se atribuie lui Nicolae Costin, care într-adevăr a fost un primar legendar, şi care a făcut lucruri ieşite din comun, dar i se atribuie şi lucruri pe care nu le-a făcut, eu cred că prin aceasta i se face un deserviciu, pentru că atunci şi cele realizate de el pot fi puse la îndoială. Acurateţea şi exactitatea în asemenea chestii sunt foarte importante. Au ruşii o zicală bună: “uslujlivâi durac opasnee vraga”. Nu ştiu cum o să traduceţi, vedeţi. - Cam aşa: “lingăul prostălan e mai periculos decât duşmanul”. 

Bilet de şomer: profesia ministru

- De ce v-aţi retras din fruntea Ministerului?

- E una să fii expulzat din istorie, din istoria celor mai glorioşi ani, de către comunişti şi alta e când te expulzează ai tăi, asta chiar că n-o mai înţeleg. O spun cu speranţa că poate se vor trage nişte învăţăminte. Eu nu m-am retras din postul de ministru, „m-au retras”. Mi s-au închis toate uşile, mi s-a închis orice perspectivă.

Anecdotic, dar aşa a fost: o funcţionară a scris în biletul meu de şomer: profesia ministru. De râsul lumii, pentru că nu există asemenea profesii, dar funcţionara respectivă mă vedea doar ministru, căci eram în permanenţă pe buzele tuturor. Împreună cu Nicolae Mătcaş am fost cei doi miniştri, pe care agrarienii şi acoliţii lor au vrut să-i elimine din Guvern. Printr-un miracol s-a întâmplat că am rămas încă doi ani. Dar nu puteam răzbate în audienţă la prim-ministru Andrei Sangheli. Când afla că sună ministrul Culturii, mi se răspundea că ori este foarte ocupat, ori că-i plecat.

Ce-i drept, într-o problemă m-a ajutat  substanţial: a găsit valută forte pentru finisarea lucrărilor de restaurare a Teatrului Naţional. Preşedintele Snegur m-a „răbdat” patru ani, este meritul lui, dar, spre exemplu, nu m-a inclus niciodată în vreo delegaţie oficială – erau incluşi miniştri adjuncţi, erau incluşi directori, numai nu Ion Ungureanu. Tot ce am făcut atunci am făcut pe cont propriu. E drept că domnul Snegur nu mi-a pus beţe în roate. Ţin minte că apăruse o problemă la amplasarea bustului lui Nicolae Iorga în faţa Preşedinţiei. Trebuia să-i cer permisiunea ca să-l putem instala acolo şi mulţumită domnului Ion Borşevici, care era consilier, până la urmă ni s-a dat aprobarea, dar cu condiţia să edificăm un monument al Independenţei. Acela n-a mai fost înălţat, de asta s-a îngrijit mai pe urmă Voronin, să tot avem monumente cu tancurile „eliberatoare”. Pe Nicolae Iorga am reuşit să-l instalăm într-un loc frumos, care marchează şi strada care-i poartă numele. Tot acolo am deschis biblioteca „O. Ghibu”.

- Apropierea dintre fraţi începuse să dea rezultate importante: din care cauză colaborările au degradat sau au încetat definitiv?

- Noi o pornisem foarte energic, foarte dinamic în cooperarea cu fraţii de peste Prut. Din păcate, pe urmă, încetul cu încetul, toate au început să se împotmolească. A fost debarcat Mircea Druc, pe urmă l-au înlăturat şi pe Muravschi din Guvern, au venit în bloc agrocomuniştii la putere şi marele merit, în ghilimele, pe care l-a avut Sangheli, a fost declaraţia lui pentru care este criticat, dar el, în fond, a spus un lucru interesant: România nu ne-a dat niciun „karandaş” pe degeaba, fără plată. Prin aceasta, fără să vrea, Sangheli a confirmat că România nu s-a amestecat în treburile interne ale R.Moldova, cum declară Moscova în permanenţă, şi cum mai susţin comuniştii astăzi.

Pe urmă, când am ajuns şi eu în România, m-am convins de neamestecul României în problemele Moldovei, că merge în vârful degetelor în propria ei casă. Eu înţeleg să fii prudent, dar totuşi, acesta este un teritoriu istoric care ne leagă. România se temea să nu fie cumva bănuită de amestec, fiindcă avea ca obiectiv intrarea în Uniunea Europeană, în NATO, dar pentru aceasta trebuiau respectate anumite rigori. După ce a intrat, vedeţi cum reacţionează acum unele ţări din Europa? Sunt indignate că ni se dă cetăţenie română prin uşa din spate.

„Am fost prădaţi într-o singură noapte”

- Dar e dreptul nostru moştenit din părinţi. 

- Noi am fost prădaţi într-o singură noapte, ni s-a luat cel mai scump drept – cetăţenia, care era dreptul nostru individual. De ce Occidentul nu anulează dreptul de a întoarce proprietatea celor expropriaţi? Noi aveam acea proprietate personală care se numea cetăţean al României, ea ne-a
fost abuziv confiscată, deci, trebuie întoarsă înapoi.

Nimeni nu pune la îndoială reunificarea Germaniei, dar atunci cu ce drept nemţii din RDG au putut să intre în Uniunea Europeană prin uşa din dos, pentru că ei aşa au intrat acolo, Germania Federală fiind de acum în Uniunea Europeană? Nu putem umbla cu dublu standard, dragii noştri democraţi din Occident! Nu mai vorbesc de crima hitleriştilor de a ne da pe mâna sovieticilor, pentru că în 1940 hoardele roşii au năvălit peste noi cu aprobarea Berlinului. Germania de astăzi îşi cere scuze, plăteşte contribuţii pentru cei care au suferit din cauza fascismului, dar nouă nici nu ne dă voie să le amintim că am fost cetăţeni români.

Avem foarte multe pretenţii faţă de Rusia, ne-a înghiţit hulpav jumătate din moşia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, dar şi Germania trebuie să-şi răscumpere păcatele, nu mai vorbesc de faptul că noi, fiind aliaţi cu Germania, pentru că aveam anumite scopuri de a ne întoarce pământurile abuziv ocupate, până la urmă am întors armele contra lui Hitler, prin aceasta salvându-i pe nemţi de la bombardamentele atomice. Dacă se tărăgăna războiul cu vreo trei luni, dacă nu intra România în război contra nemţilor, aceste bombardamente s-ar fi abătut asupra Germaniei, pentru că bomba atomică n-a fost pregătită pentru japonezi, a fost pregătită pentru nemţi, şi lucrul acesta trebuie să fie ţinut minte.

Linişte înainte de furtună

- De la politica străină să trecem la a noastră. Cum apreciaţi situaţia în această aparentă linişte înainte de furtună?

- Cuvântul este exact. Eu cred că liderii politici din Alianţă trebuie să fie uniţi, de ceilalţi nici nu vorbim, căci ei sunt contra acestui popor, contra  băştinaşilor, ei sunt ori ocupanţi, ori aliaţi cu ocupanţii. Chiar şi găgăuzii, ar trebui să se gândească bine cu cine sunt: cu băştinaşii sau cu străinii, care au venit peste noi. Pentru orice faptă este şi răsplată. E legea lui Dumnezeu, n-au născocit-o românii basarabeni.

Dacă liderii politici democraţi nu vor da dovadă de calm şi înţelepciune în faţa acestui mare pericol, căci se poate reveni în orice clipă la ceea ce a fost, pe noi ne aşteaptă lucruri urâte. Pe de altă parte ce putem să aşteptăm de la un electorat zăpăcit, bulversat de propaganda permanentă, energică, ostilă contra elementului autohton, contra dreptului istoric? Sunt lucruri care trebuie să le înţeleagă şi cel mai simplu ţăran, şi oamenii politici: dacă ne bazăm în continuare pe minciună, nu vom ajunge la niciun fel de pace etnică sau interetnică. Numai spunând şi afirmând adevărul putem vedea lumina de la capătul tunelului. Fără această lumină nu se vede diferenţa dintre ocupant şi eliberator: eliberatorul se întoarce la casa lui, iar ocupantul rămâne stăpân în casa ta. Lucrul acesta este în permanenţă un izvor de conflict, din cauza minciunii, deci, asta are mare importanţă.

S-a dovedit, mulţumită propagandei, că nu-i neapărat nevoie să vii cu tancul asupra cuiva, îl îndobitoceşti pe om, îl tumăneşti, cum se spune la noi la ţară, şi capeţi puterea. Iar dacă deţii puterea, faci cu oamenii ce vrei. Aşa au venit la putere fasciştii în 1933, pe cale democratică, în Germania. Drept că ei au fost ajutaţi, între altele, şi de Stalin, care îi ataca vehement pe adversarii fasciştilor - pe social-democraţi. El nu vedea în fascişti un mare pericol, nu-i considera pe ei duşmani, ci pe socialdemocraţi, care erau cei mai apropiaţi de socialism. Acelaşi lucru se întâmplă azi şi la noi. Nu vedem că adversarii nostri principali sunt criptocomuniştii, ci pe aceia care stau cam pe aceeaşi poziţie cu noi. Lucrul acesta nu poate duce decât la un mare dezastru, de aceea cred, că dacă noi nu încetăm să ne luptăm cu ai noştri, ne aşteaptă mari şi dramatice înfrângeri.

- Cum credeţi, multdiscutatul Decret al Preşedintelui interimar Ghimpu privind decretarea zilei de 28 iunie ca zi a ocupaţiei, a fost binevenit în aceste împrejurări?

- Dar domnul Ghimpu n-a spus nimic nou prin acest decret.

- Acest Decret trebuia să apară de la bun început, încă în primul Parlament...

- El în fond a şi apărut, prin Declaraţia de Independenţă încă în 1991. De ce în mod neadecvat este reacţia la el? Pentru că s-a văzut că între timp noi am fost aruncaţi cu câteva decenii înapoi, iar astăzi avem de a face cu o altă Rusie decât cea din 1991. Este o Rusie care din nou îşi umflă muşchii imperiali, nu este Rusia slabă din 1991, care cu greu îşi găsea propria cale. Ea nici nu exista ca ţară, ea exista ca Uniunea Sovietică, îi dispăruse până şi denumirea. Vă închipuiţi ce au făcut comuniştii? Până şi Rusia nu exista. Nu existau compozitori ruşi, existau compozitori sovietici, iar E.Doga, spre exemplu, era compozitor moldovean. Deci, el avea identitate, ei nu o aveau.

- Ruşii ar trebui să fie recunoscători republicilor unionale că le-a reîntors identitatea, dar n-o fac.

- N-o fac’ pentru că Rusia se întoarce la vechiurile obiceiuri imperiale, de aceea au revenit la imnul lui Stalin, pe ici, pe colo schimbând unele cuvinte, autorii fiind aceeaşi. E clar de ce ea a reacţionat nu ca o Rusie democratică, ci ca una imperială, care se mai crede stăpână pe nişte teritorii care nu-i mai aparţin. Meritul lui Ghimpu este că a rămas pe aceleaşi poziţii de când neam declarat identitatea. La Marea Adunare Naţională eu am citit cu ochii mei Declaraţia, în care se spunea răspicat că suntem români şi limba-i română. Şi vedeţi astăzi cum o interpretează unii? Că, mă rog, din punct de vedere ştiinţific limba o fi ea română, dar din punct de vedere politic – nu. Dar ce politică e aceasta care nu are nimic comun cu ştiinţa, cu adevărul?

„Trebuie să-i onorăm pe slujitorii adevărului”

- Poetul Ion Mărgineanu de la Alba Iulia îmi declarase anul trecut că-l doare starea limbii române, dar ce am spune noi, când în instituţiile de învăţământ nu se promovează la justa ei valoare, chiar şi în teatre a scăzut elanul de a vorbi o limbă frumoasă, literară, de stradă să nu mai vorbim
– e o brambureală. Cum şi când o să învăţăm pretutindeni a vorbi limba în toată splendoarea şi evoluţia ei? Prin anii 90 am fost întrebată de un tânăr tătic cum să-i spună copilului de vreo şase anişori ce fac sudorii la o reparaţie din stradă, că ştia doar în rusă. I-am tradus şi s-a bucurat mult, m-am bucurat mult şi eu, acum însă... De ce nu se fac cursuri pentru maturi de însuşire a grafiei latine pentru generaţiile care nu au avut de unde s-o cunoască, mă refer la băştinaşi, nu la alolingvi?

- Este o întrebare care mai corect ar fi s-o adresaţi Ministerului Educaţiei. Aici apar nişte probleme foarte curioase, desigur că sunt şi momente obiective, create tocmai de cedarea poziţiilor de care am spus mai sus. Dar pe lângă aceste agresiuni permanente din partea aceleeaşi Rusii care îşi manevrează bine coloana a cincea de la noi, avem şi noi partea noastră de vină.

De exemplu, în perioada 1990-1992 se difuzau nişte emisiuni fascinante la Televiziune, realizate de Nicolae Mătcaş şi Ion Dumeniuc, ultimul un savant ucrainean care a apărat limba română şi drepturile ei pe acest teritoriu mai mult decât mulţi băştinaşi de aici. A fost ciudată  reacţia societăţii noastre la eforturile acestor doi oameni de stat de a cultiva o frumoasă limbă română. Erau luaţi peste picior: ce fel de ministru e Mătcaş, dacă se ocupă de curăţirea limbii? S-o facă alţii de rang mai jos! Ţâfnoşii noştri cârneau din nas la asemenea eforturi. Nu suntem serioşi, nu ne ajunge tărie de caracter, perseverenţă. Suntem mofturoşi, ne aprindem repede şi ne stingem repede. Foc de paie!

Când o să rezolvăm problemele acestea, o să vedeţi că şi străinii o să ne respecte, aşa cum îi respectă pe estonieni, pe lituanieni, pe letoni. Pe noi nu ne respectă nimeni pentru că noi înşine nu ne respectăm. Trebuie să învăţăm arta de a ne preţui valorile adevărate, trebuie să avem curajul să-i onorăm pe cei care sunt slujitori ai adevărului şi nu ai politicii găunoase, care spun că ştiinţa e una şi politica e alta. 

- Era şi o emisiune radiofonică de cultivare a limbii, acel dicţionar radiofonic memorabil, unde erau antrenaţi lingvişti notorii ca Valentin Mândâcanu, Vlad Pohilă, Ion Ciocanu, Alexandru Gromov ş.a.

- Erau unul mai bun ca altul, specialişti nemaipomeniţi. Dar au venit agrocomuniştii care nu aveau nevoie de cultură, de adevăr, scopul lor era să fim îndobitociţi.

- Acum avem alte cadre de conducere la Radio şi Televiziune, declarate publice, de ce să nu se preia acea experienţă folositoare?

- Situaţia fiind dezechilibrată din punct de vedere politic, se tărăgănează preluarea acestor lucruri pozitive, căci unii se mai gândesc şi aşa: dar dacă mâine se schimbă guvernarea? Omul are psihologie de iepure şi se gândeşte nu cumva să vină lupul. Lupul din fabulă, desigur.

- Aţi avut părtaşi care v-au ajutat în unele privinţe, după cum aţi remarcat nu o dată. Puşkin, în mod simbolic, va ajutat să vă apăraţi de cenzură, iar Caragiale de proşti.

- Puşkin dintr-un anumit punct de vedere m-a ajutat să clarific nişte lucruri, dar nici cu Puşkin nu-i puteai convinge pe cei care ignorau problemele noastre, cu atât mai mult Caragiale, care era interzis pur şi simplu. Cât am fost la Luceafărul se juca I.L.Caragiale, imediat după scoaterea mea din funcţie Caragiale a fost interzis pentru că era scriitor român, ca şi Mihail Sebastian.

Au fost interzise traducerile în limba română. La Teatrul Naţional se juca Revizorul tradus în limba română şi a fost interzis. Şi atunci M.Bădicheanu s-a apucat să-l traducă în „moldoveneşte”, de ochii lumii a fost făcut acest lucru pentru că a rămas aceeaşi traducere românească, doar că din scenă se vorbea „moldoveneşte”. Din acest punct de vedere scriitorii sus-numiţi nu prea m-au ajutat, dar la grevele din 1995 ale tineretului a fost altceva.

Ţin minte că înainte de-a ajunge la tineri în piaţă, m-am întâlnit cu un înalt demnitar de stat, care m-a întrebat: ce ziceţi domnule Ungureanu de ţipălăii iştea? I-am răspuns: Pentru mine nu-s ţipălăi. Tocmai vroiam să mă duc să le vorbesc. – Dumneavoastră? Un om de-o aleasă  cultură? Zic: Puşkin e de vină. Cum aşa? Aşa, - i-am replicat eu. Pe noi ne-au învăţat în şcoala sovietică că atunci când ţarul l-a întrebat pe Puşkin care este atitudinea lui faţă de decembrişti, el a spus că dacă era la Petersburg ar fi fost alături de ei în piaţă. În cazul de faţă eu trebuie să fiu alături de tinerii noştri.

Ne-am despărţit şi fiecare - a dus în drumul lui. Pe urmă el a devenit prim-ministru, a fost destul de mult în acest fotoliu. Se plăteşte bine faptul că nu te implici, nu eşti alături de cei care sunt în piaţă, atunci, când piaţa are dreptate şi luptă pentru adevăr. Din altă parte tot Puşkin ne-a spus şi aici face front comun cu Ion Luca Caragiale: nu te pune în poară cu proştii. Mai ales că la noi, şi aceasta în mod direct ne arată Caragiale, prostul nu numai că este prost, dar e şi fudul, el nu greşeşte niciodată şi nu se pocăieşte niciodată. Iată ce învăţăminte ne oferă marii clasici. Negruzzi prin „Lăpuşneanu” ne spune: proşti, proşti, dar îs mulţi. Asta-i problema. Prea mulţi proşti la metru pătrat în R. Moldova.

„Sunt un om al cetăţii, nu pot să tac”

- Am o serie de pamflete prin care reacţionez ca om al Cetăţii, nu pot să tac. Iarăşi ne-a „stricat” şcoala sovietică, care ne-a învăţat prin spusele lui Nekrasov: “Poetom mojeşi tî ne bâti, no grajdaninom bâti obeazan”, adică tradus din ruseşte cam aşa: poet tu poţi şi să nu fii, dar cetăţean eşti obligat a fi. Asta i-am răspuns şi lui Ion Druţă, când el îmi reproşa că nu trebuia să mă ocup de „ministeriat”, treaba mea e să mă ocup de teatru şi i-am răspuns că e de vină educaţia din şcoala sovietică. Aşa că dacă aveţi, Ion Panteleevici, pretenţii, vă rog să le adresaţi lui Nekrasov. Am adunat multe lucruri interesante în decursul vieţii, am jurnale pe care le-am ţinut de-a lungul anilor, am notate repetiţii cu cei mai mari maeştri ai scenei ruse, la care am asistat şi sunt lucruri inedite.

De exemplu, restaurarea spectacolului legendar Prinţesa Turandot, care a fost realizată de Ruben Nikolaevici Simonov la Teatrul Vahtangov. Numai aceste notiţe pot alcătui o jumătate de
carte – cum a fost reactualizată astăzi această montare a genialului Evgheni Vahtangov cu asemenea maeştri în arta scenei, cum era Mihail Ulianov, Iurii Iacovlev, Iulia Borisova, alţi mari actori din Teatrul Vahtangov. Nu mai vorbesc de întâlnirile cu Tovstonogov, cel mai mare regizor din perioada anilor 1960-1980.

Apoi activitatea mea ca regizor în teatrele din Moscova, montările de la Tallin, de la televiziunea din Moscova, radiospectacolele, emisiunile şi cărţile sonore care le fac în Basarabia. Vreo 50 de emisiuni am avut la Radio Bucureşti, România, începând cu acele „Lecturi de la miezul nopţii”, puţin cunoscute în Basarabia. Sunt atâtea de făcut. Am ce pune pe masă cititorului basarabean, dar pentru aceasta se cer nişte sponsori, nişte decizii din partea structurilor statale, dar ele întârzie. Toate lucrurile acestea trebuiesc formulate, dezvoltate şi expuse. Îl rog pe Dumnezeu să-mi dea puteri să le duc la capăt, am multe de spus.

- Dacă dă Dumnezeu să scoateţi în viitorul apropiat prima carte, unde aţi dori să-i faceţi lansarea? În localul ctitorit de dumneavoastră, la Biblioteca Onisifor Ghibu?

- Să ajungem în toamnă. 

- Ne spuneţi şi titlul celor trei cărţi în curs de apariţie?

- Vă spun numai unul: Teatrul vieţii mele, celelalte – la timpul potrivit. 

- Vă mulţumesc mult pentru interviu şi împreună cu miile de cititori ai revistei „NATURA” suntem în aşteptarea cărţilor Dumneavoastră! 

Interviu de Raia Roga
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 222 

Susține Natura.md: Devino Patron!