Țiganca - satul cu fața spre râul Prut

„Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul! 

Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte.

 Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului 

pe fraţii voştri cotropiţi.

 Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună 

a Basarabilor

 şi codrii voievodali ai Bucovinei, 

ogoarele şi plaiurile voastre.”

(Din discursul generalului Ion Antonescu) 

Satul întemeiat pe dealurile din apropierea crâșmei

Când eram elevă în România, de fiecare dată când treceam vama pe la Fălciu, priveam dealurile satului cu dorul deja în suflet. Încercam să păstrez cât mai mult timp imaginea satului cocoțat, a bisericii albe, înălțată frumos pe deal, lunca Prutului, drumurile și ulițele pe care alergam fiind copil. De fiecare dată când plecam de acasă, mă gândeam cu dor la următoarea dată când voi reveni. Iar peste ani, am conștientizat că plecăm în lume, dar purtăm cu noi pentru totdeauna amprenta identitară a locului unde ne-am născut.

Legenda spune că o țigancă și cei trei feciori ai săi s-au stabilit pe moșia unei cucoane bătrâne. Aceasta, dorindu-și să-i fie pomenit numele, hotărăște să construiască un izvor, iar pe feciorii țigăncii i-a pus meșteri. Locul fiind mlăștinos, multe căruțe cu pietre au fost aduse pentru zăgăzuirea izvorului, dar mlaștina răzbătea pământul. Atunci țiganca mamă a propus să se clădească un strat de pietre și un altul de lână de oaie și tot așa, astfel mlaștina s-a supus, iar izvoarele s-au adunat într-o singură matcă și au făcut o cișmea cu apă limpede. După moartea cucoanei, țiganca îi moșteni averea. A construit o crâșmă la poalele dealului, iar călătorii care se întorceau de la iarmarocul din Fălciu, întotdeauna poposeau la crâșmă să bea vin și să se odihnească: „Hai ș-om opri oleacă la crâșmă la țigancă să hodinim caii”. Și iată așa, satul care a fost întemeiat pe dealurile din apropierea crâșmei, a luat numele de Țiganca.

Satul Țiganca a fost menționat documentar în anul 1570, dar a intrat cu adevărat în istorie, în noaptea de 21 iunie spre 22 iunie anul 1941, atunci când România a suferit o mare pierdere - Basarabia și Bucovina au fost ocupate de Uniunea Sovietică. În acea noapte nefastă, generalul Ion Antonescu, conducătorul Armatei Române, a dat celebrul ordin soldaților săi să treacă Prutul pentru a recupera teritoriile furate. La Țiganca, în iulie 1941, au avut loc unele dintre cele mai sângeroase lupte din cel de-Al Doilea Război Mondial și se estimează că au murit aici aproximativ 10.000 de soldați români. Localnicii povesteau că apa Prutului era roșie de la sânge, iar peste Prut se formaseră poduri din trupurile neînsuflețite ale ostașilor români, omorâți de sovietici. 

La Țiganca, strămoșul Prut ne ținea frate cu frate 

Fiind un important punct strategic, cap de pod, satul a devenit dintr-odată o scenă ireală, iar localnicii au trăit o experiență pe care n-au uitat-o sau n-o vor uita niciodată. Am discutat cu oameni din satul meu de baștină și, mulți dintre ei, copii fiind, își amintesc cu oroare trupurile muribunde ale soldaților, morții pe care părinții lor îi cărau în căruțe pentru a fi înmormântați de-a valma în gropile comune. De atunci, la sărbători, festivaluri în sat se cântă cu jale:

 „Colo-n vale la Țiganca

Stăteau rușii-n cazemate

Și ne băteau cu grenade,

Cu grenade și șrapnele

Și cu puști mitraliere. 

Pe dealul de la Țiganca

Curgea sângele ca apa,

Curgea sânge de român

Pe pământul lui străbun!

Să ne țină Tatăl bun!

Colo-n vale la Țiganca

Am luptat și ne-a durut

că strămoșul nostru Prut

Ne ținea frate cu frate

Peste apă-așa departe. 

Pe șoseaua din Țiganca,

Curge sângele ca apa

Cu căruța căram morții,

Când plângeam, plângeam cu toții”. 

Cimitirul salvat de mănăstire 

Un mare cimitir comun fusese ridicat aici înainte de plecarea Armatei Române ca mai apoi uitarea să se aștearnă peste trupurile celor morți în pământ străin. Odată cu ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, doar localnicii mai știau că aici, pe dealurile cândva roditoare, zac trupurile a mii de soldați. Dar nici măcar ei nu mai vorbeau despre atrocitățile care se petrecuseră acolo, de frica autorităților. Cimitirul ostașilor români a fost profanat de mai multe ori de sovietici, peste morminte a fost construită o fermă de porci, iar osemintele împrăștiate. Într-o noapte, ferma a luat foc, ca mai apoi să se construiască o fermă de vaci. Câteva zeci de ani, ploile de primăvară sau muncile câmpurilor au scos la iveală oseminte, cartușe, armament sau echipament militar - urme ale crâncenelor lupte care s-au dat cândva aici. În cadrul mănăstirii înființate aici urmează să-și găsească loc și un muzeu unde vor fi expuse obiectele găsite asupra trupurilor ostașilor și pe teritoriul satului, cum ar fi scrisori, cruciulițe, căști găurite de gloanțe, cruci de morminte etc. 

De la recâștigarea independenței și până în anul 2005 doar o troiță mai spunea istoria luptelor care s-au dat cândva pe aceste pământuri. Părea că peste amintirea tinerilor soldați se așază ușor, ușor praful, uitarea, nepăsarea. De-a lungul acestor ani s-a încercat întemeierea unei mănăstiri, îngrijirea mormintelor uitate și refacerea cimitirului. Veneau călugări care stăteau o perioadă, apoi plecau pentru că, neavând condiții decente de trai, dar nici susținerea localnicilor și a primăriei, plecau, rând pe rând. 

În anul 2006 părea că lucrurile s-au pus în mișcare odată cu vizita istorică a Regelui Mihai I al României. A fost o zi istorică, de 1 iunie, Ziua Eroilor, monarhul a participat la inaugurarea cimitirului Eroilor de la Țiganca. A fost un omagiu adus soldaților români, iar pentru satul Țiganca o mare onoare, o pagină importantă scrisă în istoria localității. În acea zi, în care Regele a vizitat locul sfânt, a fost puhoi de lume pe dealul de la marginea satului, printre crucile albe, singurele care, triste mai aminteau sacrificiul uman și nedreptatea istoriei. 

Astăzi, numele eroilor români sunt scrise pe 9 lespezi de marmură. Intrarea pe teritoriul mănăstirii se face pe sub o impresionantă poartă maramureșeană. Biserica este în totalitate funcțională, de câțiva ani deja, aici ținându-se slujbe și rânduială ca în toate mănăstirile. Mai este încă multă muncă, însă aceasta vine ca o recunoștință pentru sacrificiul ostașilor români. 

1 Decembrie 1989 (re)aduce dreptatea și satului meu 

Odată cu instaurarea puterii sovietice, denumirea multor localități a fost schimbată, rusificată, ceea ce s-a întâmplat și cu denumirea satului meu natal, care a devenit Stoianovca 2. Regretatul profesor Ion Cojocaru, al cărui nume îl poartă astăzi gimnaziul din localitate, a făcut nenumărate demersuri către autorități pentru ca localitatea Țiganca să revină la numele său istoric, dar în zadar. Motivele sunt lesne de înțeles. Abia la 1 Decembrie 1989, printr-o decizie a Prezidiului Sovietului Suprem, satul revine, în sfârșit, la denumirea Țiganca.  

Personalitățile satului 

În acest mic sat, cocoțat pe dealuri, la doar câțiva kilometri de râul Prut, s-au născut personalități importante care activează sau au activat în diferite domenii. Petru Păduraru este IPS Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Ierarh al Plaiurilor. Regretatul profesor de limba română Ion Cojocaru, care a avut o mare contribuție la reabilitarea istoriei și culturii române în localitate și în raion. De altfel, gimnaziul din localitate îi poartă numele în semn de respect. 

O altă personalitate, născută în satul Țiganca, este omul de cultură Ion Diaconu, rapsod al neamului și conducător al Ansamblului Folcloric „Ciobănaș”. Mulți ani a deținut funcția de director al Casei Raionale de Cultură „Nicolae Sulac” din orașul Cantemir, fiind un mare patriot, iubitor și promotor al culturii artistice din comuna Țiganca și din orașul Cantemir. A obținut numeroase premii raionale și republicane în întreaga carieră artistică și culturală. A fost, de asemenea, și vicepreședinte al Partidului Național Liberal al filialei Cantemir.

Poeta și ziarista Nina Josu născută într-o familie de intelectuali din satul Țiganca. Cu siguranță mulți dintre noi i-am citit articolele și poeziile în ziarul „Literatura și Arta”. Eu îmi amintesc cu drag cum o vizitam pe mama Ninei Josu, mama Vasilisa, cum îi spuneam eu, și ascultam cu gura căscată tot ce-mi povestea despre România. Cu mult înainte să fiu elevă la Rădăuți, am îndrăgit istoria datorită acestei minunate femei, educată și foarte citită. 

Teodor Șișianu a fost membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, doctor habilitat, profesor universitar. 

Chiar și în domeniul politic avem personalități născute în sat, cum ar fi Mihail Comerzan, fost vicepreşedinte al Parlamentului Republicii Moldova. Totodată, avem medici, profesori, meșteri populari care duc mai departe cu mândrie numele satului natal. 

Din păcate, localitatea este afectată de migrație, mulți tineri mutându-se în orașe sau chiar în afară țării. Dacă altădată toloaca satului forfotea de lume la sărbători, astăzi puțini dintre sătenii mei mai învârt horele de altădată, deși muzica răsună pe stadionul din localitate. Ansamblul „La Izvoare” din satul Țiganca participă la festivalurile locale, transmițând tradițiile locale românești mai departe. 

Mi-ar plăcea să regăsesc verva de altădată...

Îmi iubesc casa părintească și mă întorc cu drag în satul natal. Mi-ar plăcea să regăsesc verva de altădată, forfota copiilor pe străzile satului, așa ca în copilărie, când ne căutau părinții pașii prin colbul ulițelor. Mi-ar plăcea să retrăiesc sărbătorile de altădată când pe stadionul satului horele erau în toi, copiii alergau printre picioarele adulților sau mâncau înghețată „Plombir”. Din păcate, satul are tot mai puțini locuitori, majoritatea fiind în vârstă. Ultima dată când am fost acasă, am urcat în sat pe dealul pe unde mergeam la școală în copilărie și mare mi-a fost mirarea și tristețea să-l regăsesc într-o stare deplorabilă, cu gropi adânci, săpate de ploi, aproape inutilizabil. Și mă întreb cu tristețe dacă mai poate fi reînviat satul de odinioară. Drumurile din sat n-au fost niciodată extraordinar de bune, mi-aduc aminte cum ploile mâncau malurile râpei lui Babaianu chiar și când eram eu copil, dar în fiecare primăvară era îngrijit și nivelat. Mi-ar plăcea ca la Casa de Cultură a satului să fie organizate evenimente culturale și educaționale pentru copii, tineri și adulți.  

De Paști, toate drumurile duc acasă

Se apropie sfânta sărbătoare a Paștelui și ca în fiecare an, drumurile duc acasă. Pe ulițele satului se simte din nou mireasmă de cozonac, poate casele își vor primi cu drag copiii, iar curțile vor răsuna de râsete și voie bună. Pe dealul de la Țiganca, acolo unde cândva pământul mustea de sânge, crucile albe din Cimitirul Eroilor Neamului vor fi din nou luminate de candele în noaptea de înviere. Biserica va fi plină de oameni, iar cozonacii gustoși vor purta mirosul trudei mâinilor mamelor noastre. Pe ștergare albe, coșurile cu pască rumenă, ouă roșii încondeiate și cozonac puhav vor fi sfințite de preoți în timp ce lumea cântă „Hristos a înviat”. 

De Paști sper să revăd locurile dragi unde m-am născut și am copilărit. Să-mi port pașii pe ulițele bătrâne ale satului și să-mi îmbrățișez mama. Să revăd cuiburile rândunelelor de sub streșinile casei și grădina înflorită în aprilie. Să mâncăm o înghețată pe prispa casei, ca în copilărie. Să-mi aduc aminte cum jucam țurca în colbul străzilor, să revăd văile satului unde mergeam cu sania când eram copil. Așa cum spuneam, am plecat în lume, însă voi purta în suflet pentru totdeauna satul natal, casa părintească și amprenta identitară a locului în care m-am născut.   

Autor: Lilia Pînzari   

Articol publicat în revista NATURA, nr. 398  

Susține Natura.md: Devino Patron!