Toamnele lui Tudor Ţopa, la a 93-a... primăvară

Nu-ţi căuta strămoşii în documente, dacă nu-i ai în sânge.

Tudor ŢOPA   

A devenit deja o frumoasă tradiţie culturală la noi, ca de Ziua Republicii sau la sfârşit de an, cum s-a întâmplat în 2024, să fie decernate Premiile Naţionale (anterior, de Stat) celor mai proeminente personalităţi de creaţie ai acestui meleag. Şi parcă intuiam, că printre cei desemnaţi (chiar nu înţeleg de ce!)... iarăşi va lipsi numele ilustrului nostru publicist şi scriitor Tudor Ţopa. Deşi, dacă nu mă înşel, în ultimii ani l-au propus la acest înalt titlu, deja de câteva ori, cei mai stimaţi exponenţi ai intelectualităţii moldave. Vorba e că acest scrib al presei şi literaturii, după umila noastră părere, ar merita – pentru întreaga şi prodigioasa sa activitate în domeniu, de peste şapte decenii! – această Onoare.

 În cazul dat, nu e vorba de valoarea materială a distincţiei respective, cât de atitudinea noastră faţă de personalitatea acestui om şi domn. Probabil, că cele afirmate la vremea sa de marele filosof german Friedrich Wilhelm Nietzsche: „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii pe care îi are; ci mai mult prin felul în care îi recunoaşte şi îi apreciază pe aceștia”... ne vizează, în primul rând, pe noi, românii-moldoveni, situaţi mai la stânga Prutului. 

În cele de mai jos, subsemnatul – un ucenic al Domniei sale (dar oare cine dintre mânuitorii de condei de la noi nu-i sunt, într-un fel sau altul, îndatoraţi acestui veteran al scrisului moldav!?), – ar dori să răspundă (pentru cine nu prea a cunoaşte) la întrebarea: cine e, totuşi, amintitul Tudor Ţopa?

Fiţi de acord, că puţini oameni, ajunşi la o vârstă venerabilă, se învrednicesc în timpul vieţii (mai cu seamă, la moldoveni), de supranumele „Argint viu...” sau, şi mai şi – „Patriarh...” Păi iată că, unul dintre noi, şi anume Tudor Ţopa, la cei 92 de ani ai săi (asta s-a întâmplat la 13 octombrie, în ajun de Pocroave) – şi lucrul acesta îl cunoaşte o bună parte din spaţiul românesc! – este, bineînţeles la figurat vorbind, Argintul viu al publicisticii, dar şi Patriarh al jurnalisticii moldave. 

Nu zic, la ora actuală, avem scriitori şi publicişti, prea poate, ceva mai rafinaţi, mai subtili şi, dacă vreţi, mai „stilaţi” ca Ţopa. Totuşi, aceste alt fel de calificative (patriarh şi argint viu) pentru un homo sapiens, uite, că s-au suprapus anume peste numele său. 

Oare de ce?! Îmi pun şi eu, semnatarul acestor modeste rânduri, întrebarea. Cu toate că, la jubileul Domniei sale de 85 de ani, cunoscându-l mai că pe din afară pe unul dintre cei mai de suflet dascăli ai mei, am „îndrăznit” chiar să-i dedic şi o, la fel de modestă, monografie – „Neînfrântul”. 

Datorită, desigur, protagonistului ei, lucrarea a fost deosebit de cald primită de către cititori. Mai ales, de către unul dintre ei, pe care l-am preţuit nespus de mult în viaţă – regretatul şi neuitatul meu prieten Nicolae Dabija. Care, la auzul numeroasei asistenţe prezente la celebrarea omagiatului şi lansarea cărţii amintite în Sala de festivităţi a  Bibliotecii Naţionale, a rostit următoarele: „E poate cea mai sinceră şi mai bună carte, la ora actuală, de la noi... scrisă de un coleg de breaslă despre alt coleg de breaslă”.

Pe parcursul anilor, am fost prezent în presă şi cu o serie de recenzii la prea multele sale cărţi; îndeosebi, cele consacrate localităţilor noastre (peste 500 la număr, inclusiv cele inserate în cele 15 volume ale Enciclopediei „Localităţile Republicii Moldova”, altfel spus, aproape jumătate din aşezările rurale ale meleagului nostru), care până la el zăceau în hrubele uitării. Am reacţionat, de asemenea, şi la culegerile sale de-a dreptul senzaţionale despre contemporanii noştri, care mai de care, împrăştiaţi astăzi prin lume ori plecaţi în lumea umbrelor (Vezi „Voievozii inspiraţiei”, 2007, „Cutezanţă înaripată”, 2012, „Demnitatea nu se vinde”, 2015, „Generaţia mea de sacrificiu”, 2016 ş.a.). 

În acest sens, volumul „Viguroşii”, bunăoară, ieşit de sub teascurile tipografiei acum patru ani şi învrednicit, în 2021, la Expoziţia internaţională Euroinvent din Iaşi, România, cu o Diplomă de Onoare şi Medalia de Aur, cuprinde între coperţile sale 47 de eseuri şi povestiri documentare despre tot atâtea familii, dinastii ale conaţionalilor noştri, trecuţi prin tăvălugul Istoriei, dar rămaşi până astăzi verticali, frumoşi la chip şi suflet şi de neînvins în faţa obstacolelor şi intemperiilor vremii...  

Apropo, pe timpul lui Ţopa (ca şi pe cel al lui Teleucă, din faimosul roman-document al lui Arhip Cibotaru) în Republica Moldova (pe atunci,  RSS Moldovenească) activau în cele cu mult peste o sută de organe de presă – republicane, orăşeneşti şi raionale, edituri etc. circa o mie şase sute (1.600!) de ziarişti (nu neapărat cu studii în domeniu). Şi Ţopa – martori îmi sunt, cel puţin, colegii de breaslă din generaţia mea, – îi cunoştea mai pe toţi pe nume.

Multora înlăturându-le sabia lui Damocle, ce le sta deasupra scăfârliei, unul dintre ei fiind şi semnatarul acestor rânduri, salvat din ghearele tristului de pomină Igor Smirnov, secretarul doi al cc al pcm. E o poveste şi asta, legată de eroul acestei lapidare schiţe-portret, care s-ar cere depănată cândva.

Cei, un pic mai răsăriţi în vârstă, cunosc faptul că, pe atunci, aproape în toate localităţile mai mari din Federaţia Rusă se afişau anunţuri din cele mai ademenitoare cu invitaţia la muncă şi trai permanent în „Solnecnaia Moldavia” (în realitate, republica cu cea mai densă populaţie din fosta URSS; desigur, că şi la noi erau cocoţate peste tot afişe similare, numai că... având direcţie inversă – Siberia şi Kazahstan, unde pe moldoveni îi aştepta, probabil, marea şi sarea, adică „raiul pământesc”). 

De bună seamă, n-a scăpat de invitaţia „cadrelor calificate” din aceeaşi Federaţie Rusă nici branşa gazetarilor noştri. Majoritatea bobilor sositori – „talentelor”,  care veneau în anii cu pricina pe capul presei moldoveneşti de pe toate întinderile „necuprinsei Uniuni”, erau, s-o spunem pe şleau, nişte beţivi aproape irecuperabili. Dar care, fiind de cele mai dese ori reprezentanţi ai aşa-zisului frate mai mare, trebuiau să fie toleraţi. În caz contrar, o păţeai...

Iată că, anume în cazul acesta s-au manifestat din plin abilităţile, să le numim diplomatice, şi – de ce nu? – patriotice ale Domului Tudor  Ţopa, pe vremurile „bodiuliste”. Când Domnia sa, spre norocul nostru, muncea în cadrul comitetului central al pc al Moldovei în calitate de şef al Sectorului de presă. A fost acolo – părere unanimă – un om potrivit la locul potrivit. Şi, ce-i mai important, la timpul potrivit. 

Având la bază o hotărâre de paradă de la o plenara cc al pcus despre pregătirea şi promovarea cadrelor naţionale în domeniul mass-media (hotărâri care, de obicei, erau „uitate” a doua zi de către boşii „internaţionalişti” de la Moscova), dânsul a reuşit să stopeze – cu documentul în mână! – invazia „marilor” gazetari de limbă rusă în republică, unde până la el, practic, toate publicaţiile raionale și profesionale se scriau, aproape obligatoriu, în limba lui Puşkin şi Vladimir Ilici, apoi se traduceau – vai de calitatea acelor traduceri – în graiul „aborigenilor”. Ditamai „înflorire” a limbilor naţionale... Anume datorită acestui document, promovat în acea perioadă cu deosebită insistenţă de şeful sectorului de presă, altă făină a început să se macine la moara cronicarilor vremii dintre Nistru şi Prut. 

Şi încă un lucru demn de menţionat, în contextul dat: pe timpurile lui Ivan Ivanovici, mai toate redacţiile raionale şi cele orăşeneşti, dar şi cele centrale aveau în fruntea lor foşti demnitari de partid, care n-au scris în viaţa lor, în afară de dări de seamă şi pâră („donosuri”), barem un rând în gazeta de perete… Era vorba, de cele mai multe ori, de locotenenţi-colonei în rezervă, de obicei securişti, şi alte cadre „partinice”, pe care sus-numitul Ţopa, încet-încet, cu răbdare, tenacitate şi, stărui asupra acestui lucru, deosebită iscusinţă – de chirurg, am zice, i-a îndepărtat, ca să folosim un termen mai inteligent, de la cârma şi diriguirea defectuoasă a ziarelor şi revistelor de pe atunci, plasându-i în locul lor pe cei mai dotaţi şi mai potriviţi tineri, absolvenţi ai Facultăţii de Jurnalistică de la Universitate (unora le-a şi predat, la timpul lor, în aulele universitare).

A ţinut şi mai ţine şi azi legătură cu mulţi dintre ei. O parte din junii redactor-şefi ai anilor ”70-”80 ai secolului trecut, „blagosloviţi” în funcţie de Domnia sa, mai muncesc şi astăzi cu succes pe tărâmul presei moldave. 

...Fiindcă am jubilat, în contextul pandemiei... fără a jubila, în anul 2020, cei 50 de ani de la lansarea, în anul 1970, a primei promoţii de jurnalişti moldoveni şi 40 de ani de la inaugurarea la Universitatea de Stat din Chişinău a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării (cum se numeşte azi), ţin să accentuez, că cel mai solid aport în instituirea acestor evenimente remarcabile în viaţa culturală şi socială a meleagului nostru, l-a adus tot Tudor Ţopa. Anume Domnia sa – şi prin constituirea acestei secţii, apoi facultăţi de ziaristică – ne-a salvat de „ajutorul frăţesc” şi puhoiul  cronicarilor vremii de pe la Tambov şi Krasnoiarsk nu numai în presa scrisă, ci şi în cea a audiovizualului. Mai amintim aici, doar telegrafic, şi de rolul său fundamental în salvarea, în ultimul moment, a celebrei „Albinuţe” de ghilotina cenzurii. Totodată, şi de ieşirea lui curajoasă, de-a dreptul temerară şi hotărâtoare în lupta neamului nostru pentru Alfabetul latin. 

Pe când era redactor-şef la cotidianul „Moldova  socialistă” – oficiosul cc al pc al Moldovei, şi-a luat îndrăzneala şi, la 17 mai 1989, a publicat un proiect alternativ de lege al Academiei de Ştiinţe a Moldovei referitor la limba de stat cu trecere la grafia latină, fapt pentru care biroul cc al pcm l-a destituit imediat din post, provocând o grevă de amploare a ziariştilor – de largă rezonanţă în întreaga republică şi nu numai (ecoul ei a ajuns cât ai zice peşte şi în „capitala falnică”, la Moscova). Conducătorii moscoviţi şi sfetnicii lor şi-au dat prea lesne seama, unde pot să ajungă şi degrada lucrurile, încât chiar a doua zi „rebelul” a fost restabilit în funcţie. 

 Nu zăbavă, după acest eveniment extraordinar – nemaiîntâlnit, nemaivăzut şi nemaiauzit în fostul imperiu sovietic, altfel zis ruso-comunist, Limba noastră cea Română în haina ei firească, grafia latină, a revenit, triumfând, Acasă. Şi în cazul acesta, temerarul Tudor Ţopa şi-a adus obolul şi, probabil, hotărâtorul aport în acele zile la Cauza comună...

În aceeaşi ordine de idei, mă refer doar în treacăt şi la faptul că Tudor Ţopa, fiind deputat în primul Parlament postsovietic, a votat Tricolorul şi Stema de Stat, de asemenea este unul dintre semnatarii Actului de Independenţă a Republicii Moldova. Iar în prezent, ca şi altădată, ca şi întotdeauna, se află în primele rânduri ale militanţilor şi apărătorilor valorilor noastre naţionale. 

     *        *       *

Mult prea laconicul instantaneu, prilejuit de o anume situaţie confuză, amintită mai sus, referitoare la Tudor Ţopa, ar fi, desigur, incomplet fără a menţiona roadele creaţiei sale din aceşti ani şi, lucru menţionat aparte, cu adevărat istoric pentru multpătimitorul nostru meleag – preaderarea, de facto şi de iure, la comunitatea europeană a ţărilor civilizate; cu alte cuvinte, unde ne este locul. 

Nici mai mult, nici mai puţin, harnicul nonagenar, pe parcursul celor peste 70 de ani de activitate publicistică şi literară, până la ora actuală, a scos la iveală de sub teascurile tipografiei... 95 (sic!) de cărţi. Ultimele dintre ele „Grigore Tinică: cu inima în palmă”, dedicată ilustrului cardiochirurg ieşean, co-pământeanul nostru, faima căruia a cucerit demult Europa şi „Stejarii Neamului” – o veritabilă antologie a peste patruzeci de destine umane ale unor reprezentanţi de vază ai neamului românesc din partea stângă a Prutului.

...Tudor Ţopa, ca să recurgem la cel mai laconic CV al său, e membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi Preşedinte de Onoare al Filialei Chişinău a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Este inclus în Enciclopedia internaţională a oamenilor iluştri „Who”s  who in the word”, editată în SUA (vol. XIV). I s-a conferit titlul de Om Emerit, e decorat cu „Ordinul Republicii” şi alte distincţii de Stat. Iar Consiliul raional Teleneşti l-a declarat Cetăţean de Onoare al acestui raion. Totodată, e Cetăţean de Onoare al satului natal, Chiţcani pe Răut şi al comunei Terebna din raionul Edineţ (pentru cartea „Vatra merelor domneşti”, scrisă în colaborare cu subsemnatul).   

Soţia Ana, fostă colaboratoare a Bibliotecii Naţionale, ce şi-a urmat copiii în surghiun, a decedat la 1 iunie 2015 şi e înhumată în Germania.

*     *     *

...Aş vrea cu tot bunul să închei aceste fugare rânduri despre dascălul şi mentorul meu în ale jurnalisticii cu următoarea afirmaţie (mi-o asum) şi, în acelaşi timp, recunosc – am parafrazat niţel spusele celebrului poet român Nichita Stănescu referitor la o altă celebritate: 

Literatura şi Ziaristica din Moldova, de la începuturile sale pe acest meleag şi până în zilele noastre, are 100 de scriitori şi publicişti mari, 10 – foarte mari, unul dintre ei, Eminescu, indiscutabil genial, şi... pe Tudor Ţopa. 

Așa cum este și căruia îi dorim, din toată inima, la cea de a 93-a toamnă a existenţei sale, tradiţionalul nostru „La mulţi ani cu sănătate, plini de rod şi bucurii!”, dar şi recunoştinţa binemeritată din partea contemporanilor.    

Autor: Liviu Belâi   

Articol publicat în revista NATURA, nr. 398

Susține Natura.md: Devino Patron!