Tradiţia şi respectul au viză de reşedinţă la Cucoara

Când am pornit spre Sudul Basarabiei mi-am spus că ar fi bine să găsesc oameni cu suflet de primăvară. Şi minunea s-a întâmplat. Ajuns la Cucoara de prin părţile Cahulului am dat de lume
bună, plină de energie şi entuziasm.

… Şi zboară cocoarele
Cucoara vine din legendă, o legendă care zboară în timp, sfidează cerul şi anii. Se spune că în satul Roşu din preajma Cahulului era un boier, care avea pământ. Deşi lucrau foarte mulţi oameni, acesta nu le plătea. Ţăranii au hotărât să dea foc moşiei şi s-au retras. Speriaţi de flăcări, şi-au lăsat cuiburile şi sutele de cocostârci. Au venit în locul unde astăzi este satul Cucoara. Cu timpul au început a veni şi oamenii care au construit case. La începuturi locul se numea Cocoarele. Aşa spuneau cei care veneau pe aici – „Hai la Cocoarele!” Se spune că satul Cucoara a apărut în 1604, unele surse istorice dau o perioadă de atestare mult mai târzie – 1856. Cu toate astea, se bănuieşte că localitatea e mult mai veche. Unii afirmă că ar fi de pe la 1400, alţii că e de pe la 1500. La Cucoara au fost descoperite urme ale unor aşezări preistorice, iar colinele de la răsărit sunt străbătute de Valul lui Traian.
Oamenii de aici vorbesc cu mândrie despre paginile de istorie, despre moşi şi strămoşi, despre cei care au sfinţit şi continuă să sfinţească locul de la Balta Cucoarelor. Timpurile s-au schimbat, faptele nu pot fi şterse.

Destine de ieri şi de azi
Ludmila Reuţchi ştie mai fiecare cetăţean al comunei Cucoara (n.r. - comuna e formată din satele Cucoara şi Chircani). Potrivit specialistului în evidenţa militară şi evidenţa cetăţenilor, cele mai multe persoane sunt în etate, iar tinerii sunt plecaţi peste hotare. 

De la Ana Harea, secretara Consiliului comunal, aflu şi o veste bună, precum că sunt mulţi tineri care se stabilesc cu traiul la Cucoara. Aceasta se arată convinsă că vor reveni la baştină încă multe persoane şi asta datorită faptului că există un proiect de irigare, iar mai multe persoane vor putea beneficia. „Multe persoane plecate vin şi cumpără pământ, îl pregătesc pentru a avea roade”, spune Ana Harea. 

Dincolo din cifre bucură faptul că mai sunt tineri care pot fi înrolați în rândurile armatei. E adevărat că și numărul recruților din comuna Cucoara ce ar urma să ajungă în unitățile militare e unul mic – patru. „Sunt mai mulţi care ar trebui. Copiii din ziua de azi nu prea vor. Am discutat cu nişte tineri care au spus că armata e timp pierdut”, zice Ludmila Reuţchi.

Astăzi nu mai sunt tineri care-şi doresc benevol să fie soldaţi. Specialistul afirmă că lucrează foarte mult cu persoana până când o convinge că ar trebui să meargă, că serviciul militar este pentru ea. „Cine merge la armată? Persoana care nu are studii. După ce-şi satisface serviciul militar el poate mai uşor să găsească un loc de muncă. Absolut toate persoanele încorporate au rămas pe contract în domeniul militar sau se angajează la Goteşti, la Pichetul de grăniceri”, a mai afirmat specialistul de la Cucoara. 

Ludmila Reuţchi spune că au fost cazuri când unele familii au solicitat ca feciorii lor să fie încorporaţi. Ei cred că băieţii, vorba vine, vor trece o adevărată şcoală a vieţii. 

Cei de la Cucoara au o lecţie a arderii pentru neam şi ţară, oferită acum 23 de ani de Vladimir Reuţchi. Era tânăr şi-şi dorea o ţară liberă, a plecat la războiul de pe Nistru şi nu s-a mai întors. Pentru a-i înveşnici amintirea, la Cucoara a fost ridicat un monument.

Ornamente tradiţionale la Cucoara. Foto: Dinu Rusu

Sărbătorile adună oamenii
Ana Harea vorbeşte cu mare drag despre oamenii locului. Secretara, absolventă a Universităţii din Cahul, spune că nu regretă nici pentru o clipă că a ales să muncească la sat. Îi place la Cucoara pentru că găseşte mereu limbaj comun cu oamenii locului, iar certurile sunt minore şi se soluţionează rapid. 

Îi admiră pentru faptul că ştiu ca nimeni alţii să păstreze tradiţiile şi că sunt ospitalieri. „Oameni ca la noi nu găseşti prin alte părţi, sunt primitori şi buni ”, afirmă Ana Harea. Satul e plin de lume frumoasă la chip şi la suflet. Cei plecaţi peste mări şi ţări revin acasă mai ales de sărbătorile importante – Învierea Domnului şi Hramul Satului (de Adormirea Maicii Domnului).

Gospodinele de aici sunt de neîntrecut la coptul cozonacilor, păştilor şi ruladelor. Nelipsite pe masa de Paști sunt mielul şi ouăle roşii. După o săptămână de la Sărbătoarea Învierii, creştinii merg la cimitir pentru a duce luminata veste şi celor plecaţi la Domnul. 

De Sfântul Gheorghe în sat se pun la porţi crenguţe de nuc, de salcie, care sunt sfinţite la biserică, iar de Duminica Mare, prin case creştinii pun corovatic şi frunze de nuc. Ulterior, acestea nu sunt aruncate, pentru că se spune că sunt de leac. 

O viaţă pentru verde şi credinţă
Maria Diminenco a fostă profesoară de geografie timp de patru decenii şi jumătate. Dincolo de Ordinul „Meritul Civic” şi gradul didactic I, în timp, sunt importante dragostea şi respectul elevilor de ieri. „Elevii nu mă uită, îşi amintesc, trec, mă felicită cu orice ocazie. Mai mare bucurie pentru profesor nu ştiu dacă există, e acea bucurie când elevul de ieri recunoaşte că ceva a primit de la tine. Este fericit profesorul atunci când elevul său e mai deştept ca el şi ajunge mai departe. Noi, profesorii, ce putem câştiga? Copii deştepţi şi la locul lor”, zice Maria Diminenco.

Profesoara de cândva spune franc că a fost foarte severă şi mereu şi-a dorit ca elevii să ştie carte. A şi cules roadele muncii ei ani la rând, or elevii de la Cucoara luau permanent locuri de frunte la Olimpiadele de geografie, atât la etapa raională, cât şi la cea naţională. Aflată mereu în căutarea a ceva nou, adeptă a schimbărilor, Maria Diminenco afirmă că e mulţumită de ceea ce a făcut în domeniul pedagogiei. Mai mult, fosta profesoară susţine că pe parcursul activităţii le-a vorbit elevilor despre dragostea de neam şi ţară, despre natură. „Ce am obţinut de la strămoşi trebuie să păstrăm, să prelungim ce este bun. Copiii au înţeles ca pentru a avea frumosul trebuie să păstrezi şi să munceşti. Lecţie de lecţie le educam şi dragostea de natură. Culoarea verde e viaţa noastră. Le spuneam: cu cât mai multe flori, cu cât mai multe plante, cu atât suntem mai sănătoşi, ne simţim mai bine. Copiii au înţeles şi unii chiar au ales să studieze ecologia”, spune Maria Diminenco.

Aflată la odihna binemeritată, profesoara Maria Diminenco trece des pragul bisericii de la Cucoara, iar cu vocea, alături de alţi creştini, dă culoare slujbelor. A fi aproape de Cele Sfinte a învăţat de la părinţii săi, iar din sămânţa credinţei adevărate a dat şi celor cinci copii – patru feciori şi o fată. Chiar dacă a avut o intervenţie chirurgicală, spune că Bunul Dumnezeu i-a dat puteri sărbători. „Oricând şi oriunde omul trebuie să facă fapte bune, mai ales în Postul Mare. Creştinul adevărat trebuie să lase la o parte faptele rele”, mai adaugă Maria Diminenco.

Lecţiile de aur 
Mihail şi Ana Munteanu e cel mai longeviv cuplu de la Cucoara. Se menţin în top deja al patrulea an consecutiv. De mai bine de şase decenii sunt împreună. Au trecut prin multe şi toate au avut la bază răbdarea şi respectul. Moş Mihail „a dat” mai multe din casă, mătuşa Ana uneori zâmbea, alteori adăuga foarte calculat câteva cuvinte. Îi ascult cu atenţie şi constat că şi chiar dacă ar tăcea doar faptul că sunt de peste 60 de ani împreună e o lecţie de viaţă, o lecţie care trebuie înţeleasă. Moş Mihail se laudă că au avut parte de o nuntă frumoasă, dar e contrazis elegant de mătuşa Ana: „Ei, nuntă!”. 

Au crescut şi educat cinci copii. S-au despărţit durut de doi dintre ei. Astăzi, bătrâneţile le sunt alinate de copii, nepoţi şi strănepoţi. Sinceri şi luminoşi, dornici de a depăna amintiri, aşa sunt Mihail şi Ana Munteanu. Astfel aflu că s-au certat şi repede de tot s-au împăcat, că vorba cântecului: „Ce rost are, ce rost are clipa cea de supărare?”. „Dacă eu vin necăjit câteodată ne mai sfădim. Ne sfădim de la neajunsuri. Da, acum nu prea, da ne mai împungem. Eu mai zic de ce nu-i mâncare. Dacă începe ea să vorbească, eu tac din gură”, recunoaşte Moş Mihail. „Nu mai tace! Ne iertăm unul pe altul”, spune, schiţând un zâmbet, mătuşa Ana.

Deşi e trecut de opt decenii de viaţă, moş Mihail „se ţine bine” şi e invidiat chiar şi de cei mai tineri din sat. Mătuşa Ana îl aşteaptă acasă de la muncile câmpului. Starea de sănătate nu-i permite 
să se deplaseze prea mult, o rană din tinereţe îi dă acum mari bătăi de cap. „Şi bătrâneţile, şi durerile se adună”, spune mătuşa Ana. 

Moş Mihail a lucrat aproape 50 de ani cu gândul că va avea o pensie bună. „Aveam putere şi speranţă!”, afirmă el. Acum e profund dezamăgit când vede că unii care nu au ştiut ce-i munca primesc lunar mai mulţi bani decât el. Moş Mihail e supărat şi pe politicile care s-au făcut în ultimele decenii – de la desecarea Luncii Prutului până la împroprietărirea cu pământ. „Au distrus bălţile, da lumea o ducea bine când erau. Pământul ni l-au dat, dar tehnica a fost vândută de ei. De trăit nu-i rău, dar că nu trag atenţia la ţărani e rău. Nimeni nu vine să întrebe omul cum
se descurcă”, spune moş Mihail.

Cărţile şi dragostea de limba română
Biblioteca de la Cucoara e una mică şi e diriguită de Marina Sava. Chiar dacă fondul de carte nu e unul impresionant, pragul instituţiei este trecut zilnic de oameni dornici de a citi literatură artistică şi de a se informa. Biblioteca, de la începuturi, nu prea era vizitată, însă când au fost aduse calculatoarele a devenit o instituţie tot mai solicitată. Cei mai fideli cititori sunt copiii. Ei preferă „să rătăcească” în lumea poveştilor şi poeziilor. În schimb, pensionarii răsfoiesc literatura mai veche – fie în limba rusă, fie în aşa-zisa limbă moldovenească (cu grafie chirilică). 

Marina Sava speră că în viitorul apropiat biblioteca va fi amplasată întrun spaţiu mai mare, iar fondul de carte se va îmbogăţi. Potrivit bibliotecarei, în scurt timp, la Cucoara va sosi din dreapta Prutului o donaţie de carte în limba română.

La bibliotecă, lună de lună, se desfăşoară concursul Miss Cosiţă, în cadrul acţiunii participanţii învaţă a împleti cosiţe. Cititorii sunt antrenaţi în diverse cercuri – croşetare, joc de dame, confecţionarea diverselor lucrări din mărgeluşe. Pensionarii au şi ei un club al lor. E mai mult o acţiune de depănat amintiri. Ei vin şi spun cum erau odinioară tradiţiile şi obiceiurile. Astfel,
doritorii află ce se întâmpla în sat acum 60-80 de ani la sărbători precum: Învierea Domnului, Sfântul Gheorghe, Adormirea Maicii Domnului (hramul bisericii din localitate).

Marina Sava e convinsă că oamenii de aici merită tot ce-i mai bun. „Ei sunt deschişi la suflet, au multă omenie, iar respectul e o calitate de preţ. Pentru că i-am simţit aproape chiar de cum am
venit la Cucoara am şi început să învăţ limba română”.

Bibliotecara a făcut şcoală rusă la Tiraspol, apoi a studiat construcţiile şi pedagogia. Ajunsă la Cucoara nu ştia niciun cuvânt în română. „Comunitatea m-a provocat să-nvăţ limba română. Mi-a fost greu de la început să-i înţeleg pe oameni. Nu înţelegeam nimic. Apoi am început să înţeleg, dar mi-era ruşine să vorbesc”, spune bibliotecara. 

Marina Sava e printre puţinele rusoaice care vorbeşte cu drag despre limba română. „Limba română e frumoasă, iar cuvintele au o sonoritate aparte. Oamenii de aici apreciază gestul meu şi asta mă bucură foarte mult”, spune Marina Sava.

Toate lucrurile bune şi frumoase care s-au întâmplat la Cucoara poartă semnătura primăriţei Aliona Goţa, ajunsă, acum un an, deputată în Parlamentul Republicii Moldova. A colindat satul în lung şi-n lat şi a cerut să fie ordine şi curăţenie. Oamenii au înţeles acest lucru, iar mulţi din ei speră că satul va fi unul de elită, invidiat frumos şi arătat drept exemplu. 

Dinu RUSU

Articol publicat în numărul 278

Susține Natura.md: Devino Patron!