Trăim în duhul babilonului
natura.md
Iul 21, 2021 12:33
2788
0
Mulți cred că cititul cărților nu mai este de folos, alții cred că nu e la modă, unii chiar desconsideră lectura. Mai nou – generațiile tinere scriu mai mult decât citesc. Eu totuși continui să admir prin lectură harul clasicilor de a vedea lumea prin prisma narativă, a căror subiecte nu-și pierd actualitatea.
În virtutea profesiei mele, recomand tinerilor liceeni spre lectură să cunoască ce au scris înaintașii, să îndrăgească din respect, cel puțin, literatura autohtonă, în primul rând, apoi să citească biografia sau cum a prosperat un businessman în afaceri, dar mai ales spre a valorifica cele citite, spre studiere, analiză și interpretare. Nu le place să citească (sau cum se mai spune astăzi pompos – să lectureze o carte), drept rezultat, obțin un feedback slab, plictisitor pentru ei, iar pentru mine o împăcare interioară forțată până la epuizare, limitat în opțiuni de interpretare atât cât dă, de exemplu, scribd-ul sau wikipedia.
Dacă toleranța profesorului de literatură, în ce privește înțelegerea unui text literar ar fi permisivă la nesfârșit și fără discernământ, așa cum se dorește astăzi – să spunem ce vrem, fără să ne pese dacă cele relatate corespund realității - ne-am alege cu o cultură superficială, dacă nu cumva acest proces ne caracterizează de vreo douăzeci de ani. De fapt, promovarea ideilor neroade ale pseudointelectualilor îndreaptă generațiile tinere să creadă că a fi un om lipsit de valori este cool. N-aș vrea să cred că această convingere adolescentină îi împinge chiar spre detestarea virtuților.
Mai schimb cititul din carte cu cel de pe site-urile de socializare și rămân stupefiată să văd doar reproșuri la un articol, scris de Andrei Pleșu, despre esența și frumusețea familiei obișnuite, firești, alcătuită din soț, soție și copii sănătoși. Ceea ce se știe de două mii de ani încoace că familia trebuie să respecte și niște etichete morale, opțiunile ideatice ale contemporanilor răstoarnă orice morală, luându-se la harță cu propria natură. Mesajele acestora clocotesc de ură și revoltă împotriva sentimentelor matern și patern, distrugând chiar propria individualitate.
Am mai citit o altă părere a unei tinere (aș fi scris o pledoarie, presupunând că este un fragment din teza ei de facultate, dar prea licențios și insipid era subiectul pentru a rămâne ca model de studiu academic), care îndemna semenii să nu-și obosească creierul să învețe. Diferența între media 7.50 și 9.50 sau 10 este că elevul cu un IQ înalt ajunge un intelectual pe care societatea îl respinge și îl prăbușește în sărăcie. Cel cu șapte și chiar mai jos de șapte nu are prejudecăți dacă taxa lui la „propriul angajat” este de trei/patru ori mai mare decât a doctorului sau a profesorului. El nu-și pune întrebări platoniciene, hamletiene sau eminesciene „unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?”, el trăiește clipa prețioasă financiar.
Pervertit de ban, care are o putere inimaginabilă de seducție, opțiunea omului contemporan se îndreaptă spre dezordine și imoralitate, spre o indiferență față de celălalt. Preceptul „iubește-te pe tine însuți” a exclus sintagma prin comparație cu „aproapele”, pentru că este dominat de duhul babilonului. Cel care trăiește în duhul vulgarității se va urca pe scară cât mai sus ca să încurce ițele. Intelectualul, și în aceste vremuri încurcate, se va refugia însă în cultură. În cartea sa „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” de Theodore Dalrymple, autorul american repovestește o întâmplare de Sir Karl Popper, un refugiat austriac, cum „patru bărbați cultivați din Berlin, care așteptau să fie arestați dintr-o clipă în alta de Gestapo, și-au petrecut ultima noapte împreună – și, credeau ei, ultima noapte în viață – cântând cvartetele lui Beethoven. S-a întâmplat ca ei să nu fie arestați, dar prin gestul lor și-au exprimat încrederea că civilizația transcende barbarismul”.
Întrebarea din titlul cărții lui Dalrymple, retorică, de altfel, ne mai dă șansa descoperirii golurilor din noi. Afirmația „cultura noastră: ce a mai rămas din ea” ne amintește doar că omul e o ființă decăzută moral și are nevoie de repere culturale. Poate că ar trebui să găsim în noi puterea ca să ne sprijinim de ele, să le urmăm, cu trezvia minții, să nu ne lăsăm intimidați de moda vremii, să ne recunoaștem limitele, să găsim echilibrul, fără să devenim oportuniști.
Silvia STRĂTILĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 353
Susține Natura.md: Devino Patron!
