TRANSNISTRIA: TRANŞEELE ÎNSTRĂINĂRII

Încep să mă clatin. Nu din cauza ambarcaţiunii ce se leagănă printre micile insuliţe dintre localitățile transnistrene cu rădăcini maramureșene -- Podoima şi Podoimiţa, sate agăţate atât de pitoresc de pantele malului stâng. Nu. Ceva neînţeles se clatină în mine. Cam de o săptămână trec dintr-o localitate în alta din Transnistria, intru în discuţie cu oamenii simpli, le văd mirarea din ochi şi bucuria de pe faţă că un necunoscut îi salută şi le vorbeşte în limba lor... Oamenii ceva mai în etate sau bătrânii satului, aşezaţi pe scăunele din faţa porţilor vopsite în albastru, mă întâmpină ca pe copilul lor, cu lacrimi în ochi, când aud că vorbesc, cum spun ei, „moldovneşte”.  Ospitalitatea lor firească şi căldura sufletească ce o emană le simt ca pe o legătură veche de neam şi de sânge. Peste tot, unde le trec pragul casei, văd aceleaşi covoare şi păretare, aceleaşi ţesături  vărgate pe jos, ca în dreapta Nistrului, aceleaşi laiţe acoperite cu lăicere, aceleaşi sunduce şi paturi cu perne ornamentate şi broderii înşirate până la icoane.  Nu-mi vine să cred că ei, în toate, aşa cum ne spunea Andrei, sunt la fel ca noi, basarabenii, poate mai sentimentali la auzul limbii materne, poate mai aproape de cronicari în cuvintele şi exprimarea lor, poate cu ochii mai triști și cu presimțirea mult mai acută, că buza prăpastiei e la câțiva pași…   

Povestea descălecatului dincolo de Nistru e aproape necunoscută și neglijată de academicienii de la Chișinău, Kiev și Moscova. Ei falsifică un proces îndelungat, natural și refuză să vadă cum de la Nord, Sud, Est, Vest de Carpaţi, neamul nostru coboară spre câmpiile bogate, se revarsă ca o primăvară ce dă suflet, viață și roadă pământurilor nelocuite. Împrăștiindu-se în patru zări, Neamul îşi păstrează cuibul, unitatea, limba, memoria, credinţa, tradiţia, folclorul şi mitologia comună. Coridoarele transhumanţei mişcă românimea în adâncul Balcanilor, spre podișurile Tatrei și Galiției, dar și spre stepele nelocuite, cuprinse între Nistru, Crimeea şi Caucaz. Localitățile întemeiate în imensitatea câmpiilor pustii arată că românii au fost primii sedentari și ei înaintau cu multă înţelepciune și prudență spre Estul sălbatic și deosebit de periculos. Păstorii moldoveni şi transilvăneni ştiau locurile cele mai bune, pământurile cele mai mănoase, râurile cele mai hrănitoare. Ei înaintau de la o generaţie la alta şi creau comunităţi compacte, care le asigurau supravieţuirea, munca paşnică, apărarea colectivă. Colonizările forţate de împărăteasa Ecaterina  sunt mult mai dincoace vreme, fiindcă drumurile transhumanţei aveau vechimi de milenii şi ele au determinat unde să fie vetrele pentru comunităţile de valahi. Deloc întâmplător, împărăteasa Ecaterina, în baza hărților etnografice și datelor primite de la cercetătorii militari, dorea să formeze, începând de dincolo de Bug și până la Nistru gubernia ”Moldova Nouă”, iar mai apoi să ocupe întregul spațiu românesc și să refacă geografic statul vechi centralizat ”Dacia”, așezând pe tronul lui Burebista sau Decebal, un prinț rus de la curtea ei imperială. Voia Domnului a salvat de rusificare insula de romanitate. Nimic fără Dumnezeu!

Când ești legat sau prins în mrejele Rusiei, niciodată nu știi ce te așteaptă. Candela de cealaltă parte a Nistrului, zdruncinată de furtunile pustiitoare,  mai pâlpâie pe o întindere de-a noastră rămasă în afara latinității, a timpului și a istoriei. Un ram uriaș, de o vigurozitate incredibilă, desprins aproape în întregime de tulpina-mamă, încă se mai întreține din propriile seve. Însă, oricât de puternică ar fi ramura crescută până și dincolo de Bug, fără o conexiune organică, permanentă la rădăcinile dătătoare de viață, ofilirea lentă și, în final, uscarea definitivă devine inevitabilă.

Din cuvintele scăpate pe furiş de oamenii speriaţi de experimentele tragice, de abuzurile interminabile ale administraţiilor schimbătoare, din mărturiile şoptite de bătrânii supravieţuitori foametei și teroarei roşii, din documentele selectate din cele două cărţi rare de istorie (editate în anii de război), semnate de Alexandru Boldur şi Ion Nistor, achiziţionate de la un  pensionar sărac de la talciocul din Cernăuţi, mă ambiţionez să văd cu încetinitorul, să cuprind în minte un proces de aproape două secole (1792-1987) şi să ajung cât mai aproape de rădăcinile înstrăinării. Documentele arată că românimea din stânga Nistrului şi până dincolo de Bug, izolată în localitățile rurale, se afla destul de departe de politicile țarului de  asimilare forțată a grupurilor etnice.  Destinul lor începe să se desprindă de matricea seculară românească abia după preluarea puterii de către bolșevici, în 1917. Printr-o minune, Basarabia reuşeşte să se salveze la timp de anarhia şi barbaria roşie. La 27 martie 1918 „Sfatul Ţării” votează Unirea cu Patria-Mamă România şi Basarabia se reîntoarce Acasă după 106 ani de înstrăinare şi rusificare sălbatică. În acele zile istorice, când zidurile imperiului ţarist se prăbuşeau, iar harta umflată cu teritorii străine se schimba spectaculos, Transnistria striga şi cerea, prin gura Congresului de la Tiraspol, să nu o lăsăm singură, fiindcă ea dorea să fie împreună şi pentru totdeauna cu Basarabia, şi insista ca orice decizie luată la Chişinău să-i cuprindă şi pe moldovenii de peste Nistru.

Evenimentele se desfășoară fulgerător: țarul este asasinat, imperiul plesneşte şi se transformă întru-un ocean de sânge, bandele dezlănţuite şi înnebunite ucid şi terorizează populaţia paşnică, teritoriul de la Nistru şi până dincolo de Bug și Nipru e trecut prin foc şi sabie. Sute de mii de confrați sunt prinși în demența războiului civil, a epidemiilor și foametei. Ei rămân ostatecii ”timpurilor noi” și, primii, cunosc pe propria piele ce înseamnă paradisul comunist. Din păcate, în perioada interbelică, românimea liberă la Vest de Nistru şi Prut a trecut cu destulă nonşalanţă pe lângă experimentele odioase la care erau supuşi fraţii lor, fără să intuiască expansiunea regimului stalinist asupra întregii Românii. Lecţia lăsată de transnistreni e plină de suferinţe şi de învăţăminte pentru tot neamul, care şi-a lăsat un ram viguros în voia sorţii, până furtuna de la Est l-a rupt de la tulpina-mamă.

Suntem în drum spre Valea Adâncă. Urcăm pe o potecuţă ce ne îndepărtează puțin de Nistru, până ajungem pe un platou împodobit de flori sălbatice. Priveliștea e de o frumuseţe rară. Mă tem să calc pe broderia cu flori vii, mă jenez să „strivesc corola de minuni” întinsă în faţa ochilor. Ciudat, dar după 20-30 de metri observ sub covorul de flori, şanţuri în rânduri. Mă mir pe o clipă, până mă conving că sunt tranşee părăsite. În câteva locuri, șanțurile mai păstrau buşteni şi piloni de sprijin. Priveliștea adie a destin:   sângele ostașilor nevinovați prelins în adâncuri se reîntoarce la suprafață și pulsează în macii roșii de pe mormintele uitate; șenilele tancurilor ruginesc sub ierburile atotputernice; florile de „nu-mă-uita” răbufnesc din tranșeele părăsite și te cheamă la reculegere și pomenire. Aici sesizezi că doar memoria vie nu poate fi atinsă de rugină, ea salvându-te de trecerea implacabilă a anilor și de moarte. …Găsesc o moviliță şi urc pe ea. Se vede destul de clar că platoul înfrumuseţat cu flori ascundea un câmp de luptă întins până deasupra Nistrului. Aşa am memorizat imaginea-simbol a Transnistriei orfane: un platou de flori naturale, care ascunde sub el rănile, suferinţele şi dramele fraților noștri și a unui pământ matern, transformat în tranșee de confruntare și înstrăinare. 

În Valea Adâncă, o aşezare de legendă, împrăştiată pe terasele versanţilor unui defileu pitoresc cu ieşire la Nistru, localnicii vorbesc o limbă ca în scrierile lui Ureche, pestriţată cu localisme păstrate, probabil, încă de la descălecare. Acolo, pe o cărăruie de deasupra satului, îl întâlnesc pe moş Dobzeu, că aşa s-a prezentat, care ne întreabă „în childuri”  dacă nu ne-am rătăcit, că mai toată lumea rătăceşte. Se întorcea acasă de la mănăstirea Japca, de pe malul celălalt, oftând că aici, jur-împrejur, au necinstit bisericile, au prigonit preoţii şi pustnicii. Ne arată spre o altă cărăruie şi ne spune că nu departe e un izvor cu apă tămăduitoare. Ne însoţeşte, deşi îl rugăm să nu piardă ziua cu noi. Găsim izvorul la poalele unei stânci şi alături o umbră îmbietoare. Acolo, aşezaţi pe iarbă, nu mă satur să-l ascult pe bătrânul înţelept, care îmi povesteşte episoade incredibile,  total necunoscute, din suferinţele transnistrenilor. 

„Cel mai straşnic ni-o fost după primu război, când satana o dat năvală peste noi şî l-o hoţît pi Dumnezău. Eu am prins trii rânduri de foami şi am rămas cu dzâle  că aşă o vurut Bojîca. Tari mulţi o murit cu dzâle. Cini o încercat sî scăpi cu viaţî o fost împuşcaţi din spati de antihrişti, mai cu samî în iarna din ”32. Mari jăli o fost. În fisticari casî câte 1 sau 2, da poati şî 3 împuşcaţi pe ghiaţa Nestrului. Scăparea noastră era România. Cini trecea Nestrul era în rai, cini nu – în iad. Aşă-i, măi nepoate, sî ştii de la mini, că aeştea, fără credinţî, ne-o oprit din drum. Ci sî zâc? Păcat mari că vouă v-o băgat numa minciuni în cap șî nu știți ce-o fost.” 

Îl privesc nedumerit că şi-a întrerupt gândul şi tace. Se ridică încetişor şi adaugă: „Lumea ari drumu ei… drumu spri Dumnezău. Şî ei ni-o oprit din drum. Sî țâniți minti ci vă spun: tăt răul vini di la dânși, di acolo”. Și mâna uscățivă a lui moș Dobzeu ne arătă spre Est, spre răsărit. 

Se apropie de izvor, îşi face semnul crucii, îşi ia traista în dungi şi dispare încet după stânca martoră la o viaţă mărturisită şi trăită în spaime.  

Ceea ce mă miră la moldovenii transnistreni în etate ca moș Dobzeu e că ei, în mare măsură, resping otrava ideologică, ura colectivă cultivată tinerilor faţă de români şi România. În multe discuţii spontane cu bătrânii de 70-80 de ani, de la Coşniţa Mare până la Stroeşti, Dubăsari și Mălăești, aud, adeseori, cuvinte de bine la „perioadă de ocupaţie românească a Transnistriei”. Laitmotivul rămânea același: „Antihriștii îl murdăresc pe Mareşal, dar el ne-o adus preoţi ş-o deschis bisericile!”

Ajung la barcă, mă întind pe saltea, privesc cerul albastru şi văd un nor uriaş, care ia forma inimii şi seamănă cu harta Ţării. Apoi norul se sparge şi apar hărţi mai mici pentru Transnistria, Bucovina, Basarabia. Închid ochii. Mă înfior şi reaud spovedaniile bătrânului Dobzeu: „Noi am fost mulţi, tari mulţi, da balaurul ni-o înghiţât. Amu dacî ni sî mai zăresc tălpili din gura balaurului… Dacî ni înghit pi noi, tari mă tem că balaurul o sî treacî Nestru. Şî o sî ni înghitî pi rând, dacî nu îi tăiem capu. Da cini sî-i tai capu, că pi noi ni-o prăpădit”. 

Încep să-mi dau seama că Nistrul îmi vindecă o boală necunoscută, mă spală de jegul ideologic, mă face să-mi fie ruşine de ideile preconcepute adunate la Universitate faţă de fraţii de dincolo de bătrânul fluviu. Mă simt înşelat şi prostit că ani de zile am crezut orbeşte că răul de care suferă Basarabia se trage de la transnistreni, că ei au venit peste noi să ne schimbe originea, să ne strice limba, să ne falsifice istoria, să ne învrăjbească împotriva neamului din care facem parte cu toţii. Ce naivitate: să confunzi uneltele şi cozile de topor cu ideologii străini din umbră care dezbină popoarele şi îi obligă pe fraţii de sânge să se sugrume între ei. 

Pentru prima dată privesc malul stâng cu alţi ochi şi îl simt parte din fiinţa mea. Rămân surprins că, de fapt, în afară de câteva gogoaşe din manuale şi prejudecăţi generale, nu cunosc aproape nimic despre Transnistria, despre chinurile prin care au trecut moldovenii de acolo, despre foametea, prigoana şi teroarea la care au fost supuşi transnistrenii în perioada dintre cele două războaie, când noi, basarabenii, făceam parte din România. 

Poate că diferenţa enormă (dintre moldovenii din stânga şi dreapta Nistrului) vine din cauza că noi, în perioada interbelică, am făcut parte din statul român, iar ei din Uniunea Sovietică?!

Barca ucrainenilor se apropie de ambarcaţiunea mea şi Igor îmi strigă în glumă: „Ei, ce ţi-a povestit bătrânul la izvor, de nu-ţi mai auzim vocea de o jumătate de zi?”   

Autor: Alecu Reniță, 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 386

Susține Natura.md: Devino Patron!