Trei fețe ale Chișinăului

Chișinău, un fost târgușor de mare însemnătate culturală
Oare câți dintre locuitorii Chișinăului cunosc istoria urbei în care locuiesc? Indiferent dacă rădăcinile sunt de aici și ești a nu știu câta generație de orășean get-beget sau în virtutea împrejurărilor orașul te-a înfiat, respectul față de locul care te ține și te hrănește trebuie să fie o conștiință firească.

O sursă sigură de a cunoaște istoria urbei noastre, capitala tânără a unei bucăți teritoriale din Moldova, este romanul enciclopedic „Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir fără să neglijăm și alte studii sau mențiuni documentare de autorii Alexandru Boldur, Iorgu Iordan, Alexandru Graur sau Anatol Eremia. D. Cantemir, în lucrarea destinat ă, în special, cititorului din întreg spațiul european, califică Chișinăul un „târgușor de mai mică însemnătate”. Mai târziu „începând cu anul 1712, Chișinăul va fi numit în exclusivitate târg”. Sursa cantemireană spune că în târgul Chișinău mall-urile de azi reprezentau atunci niște dughene, care aduceau venit, și depozite cu mălai.

Toponimia cuvântului, și ea cu mai multe izvoare, unul din „limba cumană „kesene” și „aul”, în care primul cuvânt înseamnă schit sau mănăstire, iar al doilea, cătun sau seliște”, altul din tătară „câșlă/izvor”, parcă i-ar prescrie acestei localități urbane și un destin aparte – să se păstreze într-o lumină curată. De șase secole, Chișinăul stă neclintit „cu umerii albi de piatră” și rezistă la toate schimbările timpului.

Chișinăul cultural interbelic
Perioada interbelică pe care a trăit-o Chișinăul este după Unirea din 1918, orașul fiind considerat cel mai mare din România după București. Patriamamă își dorea ca pământul românesc, ale cărui bogății naturale și frumusețe Cantemir le enumeră în studiul său ca să știe și alții, să strălucească, în primul rând, ca spațiu cultural. Sursele menționează că Gara Feroviară Chișinău a fost una dintre cele mai importante din România; în 1927 s-a construit aeroportul și s-a realizat
prima rută aeriană Chișinău-București.

Nu știu dacă vizita cărturarului Gheorghe Asachi, ctitor al multor edificii de învățământ, o fi avut vreo influență, când a vizitat Chișinăul, în construirea și aici a așezămintelor de educație. Certitudinea că în perioada interbelică au fost deschise și au activat în municipiul Chișinău mai multe facultăți și școli superioare o găsim încă în prezența, fie și deteriorată, a clădirilor vechi. Multe din actualele instituții au rădăcini în interbelic.

Chișinăul era un centru cultural bogat, iar dovezile erau următoarele: Facultatea de Agronomie și Facultatea de Teologie (de pe lângă Universitatea din Iași), Conservatorul Național de Muzică și Artă Dramatică, 4 licee de băieți, 1 liceu militar, 3 licee de fete, 1 seminar teologic, 1 liceu comercial de băieți, 1 liceu industrial de fete, 1 școală de menaj, 1 școală normală de băieți, 2 școli normale de fete, 1 școală de cântăreți, 2 gimnazii de băieți, 1 gimnaziu industrial de băieți, 3 gimnazii industriale de fete, 1 liceu particular de băieți, 3 licee particulare de fete și 1 gimnaziu particular de fete.

După 1918, Chișinăul a devenit un centru de cultură românească. Iată instituțiile culturale ce activau la acea vreme: Casa Școalelor și a Culturii Poporului, cu 179 de cămine culturale în județe, 5 societăți de muzică și 15 biblioteci. Revelația elitei intelectuale urbane erau Muzeul Național al Basarabiei, Muzeul istorico-arheologic bisericesc, Cercul Militar, Biblioteca Municipală, Biblioteca Universității Populare, Biblioteca Centrală, 8 biblioteci particulare, Teatrul Național, 4 cinematografe, 8 societăți sportive, 8 societăți de vânătoare, Clubul Regal de Automobile etc.

Cu atâtea repere culturale, într-un mediu generos dezvoltării intelectuale ar mai fi incertitudini pentru acei care nu știu sau se îndoiesc că „patru clase la români valorau cât o instituție liceală?”

Chișinăul sovietic
Imaginea Chișinăului din perioada postbelică, reflectată în fotografii, le amintește celor, care au cunoscut orașul de altădată, de tinerețea (poate) petrecută în biblioteci (dacă nu cumva erau studenți studioși), munca în câteva fabrici și uzine, care îi mulțumea că fac parte din clasa muncitoare, plimbări liniștite pe străzile aglomerate sau o fugă după cumpărături în piața agricolă
din centrul Chișinăului. Strada principală era o mare de oameni. În anii 60 și sfârșitul deceniului opt, populația capi talei forfotea într-un du-te-vino: magazine pline de cumpărători, gări ticsite de călători în așteptarea unui vehicul, care putea să întârzie și cu o oră, cele câteva teatre cu reprezentări clasice, solicitate de studenții de la facultățile de arte sau umaniste, trei parade militare pe an, de la care nu puteai lipsi fie că erai student sau angajat în câmpul muncii.

Se spunea și gândea că viața e o fericire, comparând-o cu cea de până la terminarea războiului din 45. De fapt, erai vinovat că gândești. Sloganul „munca l-a creat pe om” era un crez al fiecărui angajat, indiferent de domeniu, iar școala educa teze leniniste „învățați, învățați, mereu învățați”, ceea ce nu ar fi fost rău dacă îndemnul la învățătură ar fi orientat generațiile spre o cultură educațională din care să lipsească proletcultismul și ideologia șovinist-comunistă.

Imaginea sumbră a orașului din această perioadă are acum explicații, tabuizate atunci și... La ce ne-ar folosi astăzi? Poate la a înțelege că Brâncuși a construit Coloana Infinitului și pentru noi. Chișinăul, ocupat de puterea „salvatoare” de la răsărit, inhiba orice dorință a băștinașilor să creadă că Chișinăul e parte dintr-un schit (după cum spune și etimologia) pe unde a călcat Ștefan cel Mare. Iar din moment când regimul sovietic a schimbat denumirea străzii principale din Alexandru cel Bun în Stalin, revolta poporului s-a declanșat în 1989, făcând un pod de flori până la frați. Prea mult au fost cele patru decenii de așteptare să tot horim într-o versiune modernă: „Știu că sunt orașe mari,/ Unii le visează chiar./ Dar eu nu dau pe nimic/ Chișinăul meu cel mic!”

Și totuși... Chișinău-i colț de rai
Călătoriile sau vizitele, care îi aduc pe turiști la Chișinău, lasă amintiri pe termen lung. Orașul, construit mai nou „din albe flori de piatră”, își ridică umerii albi din verdele crud, a cărui frumusețe atrage pe oricine. Orașul nu mai freamătă de orgoliul tinerilor, veniți la școlile din capitală să schimbe frumusețea rurală pe cea urbană. Sunt atrași de alte capitale. Chișinăul, totuși, rămâne un colț de rai, iar tradițiile sau festivalurile din inima orașului adună lume.

Ai noștri sau străini, toți admiră frumusețile de azi sau de cândva: biserici vechi înălțate să reziste încă din secolul XIX, precum ar fi biserica Măzărache, monumente înscrise în istorie, Statuia lui Ștefan cel Mare sau Arcul de Triumf, Biblioteca Națională a RM, somptuoasa clădire a Academiei de Științe, dar câte alte edificii de cultură de pe Bâc, care cândva poate va curge mai falnic, ducând la vale pe apa-i întunecată povestea Chișinăului „Mereu întinerind în vechea vatră,/ Din cântec și iubire înălţat” – așa cum ne amintește în fiecare dimineață imnul.

Silvia STRĂTILĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 363
 

Susține Natura.md: Devino Patron!