Un decor de poveste la Cărbuna

Când călătoresc, nu-mi prea place să intru în vorbă cu oamenii. Nu-mi place nici măcar să întâlnesc oameni în calea mea, căci îmi macină sentimentul incontestabil că tot ce văd şi aud în mijlocul Naturii îmi aparţine mie. Nu-mi explic momentele astea de egoism, dar nu mă pot abţine să n-o iau pe o cărare lăturalnică atunci când cineva îşi poartă paşii către mine.

natura.md Apr 2, 2020 09:48 2928 0

Lacul de la Cărbuna

Totuşi, de data asta am ales să-i mulţumesc unui sătean care mi-a arătat pe ce uliţă s-o iau cu următoarele cuvinte:
- E frumos aici la voi la Cărbuna!
Săteanul, mândru de vatra lui, îmi mulţumeşte şi el:
- E, da’ când a fost urât?

Cu acest răspuns ies din sat şi mă îndrept spre dealurile împădurite. Sufletul mi se transformă într-un copil zbenguit care nu vrea să plece acasă. Brusc, îi plac toate coclaurile din jur şi vrea să scotocească pădurile în căutare de comori ascunse.

Aici, la Cărbuna, chiar se făceau cândva comori după care majoritatea oamenilor se dădeau în vânt pe timpul iernilor crunte. Aşa zice legenda, că nişte păstori abătuţi prin partea locului pe timp de toamnă au căutat să se încălzească cu bârnele şi vreascurile găsite într-un bordei năruit. Bârnele, mocnind zile la rând, s-au transformat în cărbune înăduşit, semi-ars. Întrucât acest tip de combustibil era la mare căutare pe atunci, cărbunele obţinut acolo se cerea la Căuşeni, Tighina şi Chişinău, cele mai importante târguri din regiune. Se spune că aici au apărut cuptoare de mangal în serie, care fabricau cărbune la scara industrială a vremii. Oamenii veniţi să lucreze la aceste cuptoare şi-au întemeiat case de locuit, au înfiinţat familii, au prins rădăcini şi au pus bazele unei localităţi cunoscute în posteritate cu numele de Cărbuna.

Vederea spre mahalaua de lângă pădure

Astăzi, acest sat se află la nici 40 km de Chişinău, la periferia unui corp de pădure care cândva făcea parte din întinşii Codri ai Moldovei. Dincolo de pădure, îşi duce zilele un alt sat cu nume sugestiv „Codreni”, unde s-a născut Nicolae Dabija – poet, scriitor, istoric literar şi om politic. La 15 minute de mers cu maşina se află localitatea Căinari, baştina eruditului scriitor Alexie Mateevici, autorul celei mai frumoase ode închinate limbii române. Zaimul, aflat mai la sud, a găzduit vremelnic familia Mateevici, unde micul Alexie s-a îndrăgostit de baladele şi poveştile ţărăneşti. Tot aici, în Zaim, s-a născut puţin-înţelesul poet, prozator, publicist şi dramaturg Petru Cărare.

Parcă pentru a-i aduna pe toţi oamenii excepţionali de pe aici, în sat a fost înfiinţat un Muzeu al spiritualităţii sudului Basarabiei, care se mândreşte cu exponate despre artiştii şi scriitorii pe care sudul ţării i-a dat lumii întregi. Şi pe drept cuvânt, are cu ce se mândri această aridă bucată de pământ!

Dar să revenim la Cărbuna. Prin secolele XVII-XIX ţinutul administrativ al acestei zone era cunoscut sub numele de „Hotărniceni”– un ţinut la periferia populaţiei româneşti care ţinea de hotar în faţa hoardelor de tătari stabiliţi mai la sud, în stepa Bugeacului. În istorie circulă informaţia conform căreia zonei i-a fost atribuit intenţionat acest rol de către un anume Halil-paşa, paşă otoman, care a delimitat împreună cu căpetenia tătarilor o regiune de frontieră (care era constant trecută prin foc şi sabie de către tătari). Din acest motiv, ţinutul „Hotărniceni” era cunoscut sub numele de „ţinutul lui Halil-Paşa”. Nu se ştie dacă şi satul a avut de pătimit de pe urma tătarilor. Poate că a fost călcat de mai multe ori, pentru că abia în 1775 satul este atestat documentar, având gospodării şi biserică de lemn.

Dar descoperirile arheologice au arătat că locul a fost populat cu multă vreme înainte de vechii tătari sau de primii cărbunari. Aici, în toamna anului 1961, un elev care chiulea de la lecţii privea cum excavatoarele sapă şanţuri pentru a repara un drum. Vladimir Goreţki, elev de la şcoala din Cărbuna, a observat un mic tezaur iţindu-se din lutul vremii: un toporaş de piatră, brăţări de aramă, cioburi de lut, mărgele din scoici de mare, din dinţi de cerb şi de om, plăci de aramă cu figuri omeneşti desenate pe ele, coliere de aramă. Tezaurul lui Vladimir a fost evaluat la 800 de obiecte străvechi (o amintire din copilărie pe cinste, părerea mea), iar istoricii T. Passec şi G. Sergheev, veniţi la faţa locului, au mai săpat în pământul care până atunci păstrase secretele vremii. Au fost descoperite locuinţe-semibordeie, unelte cioplite în silex, topoare şlefuite din silice, ceramică grosolană şi fină de uz casnic, caracterizată de împodobirile cu caneluri, benzi haşurate, împunsături şi culoarea cenuşie-roşcată. Conform fişei de inventariere îndeplinită de G.P. Sergheev la data de 20.02.1962, s-au găsit 853 de obiecte confecţionate din aramă, marmură, os, scoici de mare, toate puse într-un vas menit să păstreze comoara peste mii de ani. În vara aceluiaşi an a fost scoasă la lumină aşezarea veche, care conţinea două cuptoare originale pentru arderea ceramicii, unelte de muncă din cremene, os şi aramă, obiecte din viaţa triburilor cucutene, podoabe, vase, obiecte de ritual, statuete antropomorfe, figurine ornamentate, oase de animale domestice şi sălbatice. Piesa de vârf a fost un altar la care se exercitau ritualuri sacre.

Panorama satului Cărbuna

Întreg tezaurul descoperit la Cărbuna a fost datat cu începutul de secol 4 î. Hr, aparţinând culturii cucuteni, cunoscută şi ca tripoliană (civilizaţia Cucuteni a precedat cu câteva sute de ani toate aşezările umane din Sumer şi Egiptul Antic). Istoricii, uluiţi de bogăţia acestei moşteniri din trecut, au afirmat că depozitul de la Cărbuna este „cel mai bogat în aria răspândirii culturii cucutene timpurii.”

Depozitul a rămas în istorie cu numele de „comoara de la Cărbuna” şi a căpătat reputaţia de a fi cel mai vechi aşezământ cucuteni din Sud-Estul Europei. Locul unde a fost descoperit acest tezaur fenomenal nu trădează nimic special - arată ca un câmp obişnuit peste care au trecut cel puţin 6000 de arături anuale. În schimb, comoara a fost transportată la Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală şi la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, unde poate fi admirată de toţi cei care vor să cunoască mai bine istoria acestui pământ.

Numai că vatra satului rămâne să fie gazdă unui alt tip de muzeu. Între satele Cărbuna şi Zloţi se află Rezervaţia Peisajeră Cărbuna, un colţ de pădure-rămăşiţă din ce erau odată Codrii. Importanţa acestei arii a fost înţeleasă încă din prima jumătate a secolului trecut, când guvernul României a desemnat-o printre primele monumente ale naturii, alături de Parcul Naţional Retezat. Zona nucleu a acestei rezervaţii este amplasată la hotarul a două zone landşaftice – de silvostepă şi de stepă: regiunea câmpiei de stepă terasată a Nistrului de Jos şi Regiunea podişului Codrilor. Partea de pădure, scăldată într-o lumină verzuie, un pic teatrală, atrage prin diversitatea vegetaţiei: aici predomină gorunul, frasinul, stejarul pedunculat şi cel pufos. Tot aici se întâlneşte carpenul european (Carpinus betulus), specie caracteristică regiunii mediteraneene, iar prezenţa ei oferă acestei rezervaţii imaginea de unicat în Republica Moldova. În unele locuri trunchiurile copacilor capătă o culoare crem-brună, de la lichenii care cresc bine-mersi şi care vorbesc tuturor de aerul curat din zonă.

În colţurile mai răcoroase şi umbrite se găsesc reprezentanţi ai florei balcano-mediteraneene: laleaua pestriţă (Fritillaria meleagris), brebenelul (Corydalis cava), dediţelul lânos (Digitalis lanata), ruşcuţa de primăvară (Adonis vernalis), umbra-iepurelui (Asparagus tenuifolius), brânduşa de stepă (Crocus reticulatus), mlăştiniţa (Epipactis helleborine), siminocul (Helichrysum arenarium), Steaua din Betleem (Ornithogalum refractum). Locurile unde este răspândită iedera (Hedera helix), care se agaţă de copaci şi ajunge până la 9 m înălţime, arată ca în poveştile cu spiriduşi şi spirite ferecate în ascunzişuri de pădure. Prin acest înveliş viaţa mişună prin toate formele ei: pocnitor roşcat (Elater ferrugineus), rădaşcă (Lucanus cervus).

Printre razele luminoase care răzbat în desişul pădurii zburdă coada rândunicii (Iphiclides podalirius), fluturele de mahaon (Papilio machaon), fluturele polixenia (Zerynthia polyxena). Cei interesaţi de reptile pot să găsească aici rarităţi precum şarpele de alun (Coronella austriaca). Pe timp de vară, aici e frecvent viesparul (Pernis apivorus) – un neam de acvilă care se hrăneşte cu viespi, şorecarul comun (Buteo buteo) – o altă acvilă care vânează şoareci, acvila pitică (Hieraaetus pennatus) şi acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina). Luminişurile răsună de cântecele codroşilor de pădure, cintezelor şi măcălendrilor, iar pe acolo pe unde copacii scorburoşi îşi duc veacul se aude uguitul porumbeilor sălbatici. Un adevărat tezaur natural pentru cei 607 ha ocupaţi de rezervaţia peisajeră!

Este posibil ca imaginea să conţină: plantă, floare, în aer liber şi natură