UN LOC UNDE MĂ SIMT ACASĂ

1. Fire nevăzute ne leagă, de la naștere și până la moarte, de satele noastre. 

Satul Codreni (cu denumirea lui veche Bișcotari) mi s-a părut dintotdeauna cu mai multă lumină decât altele și pentru că e așezat cu fața spre soare. 

Pitit într-un ungher de vale, prins din trei părți de dealuri împădurite ca într-o potcoavă, el are forma unui amfiteatru deschis către Valul lui Traian, de unde începea Bugeacul tătăresc.

Când l-am adus pentru prima dată în sat la noi pe Grigore Vieru, el a exclamat: „Parcă ar fi un sat din Carpați! Mi-ar fi plăcut să mă nasc aici.”

2. Afirmam într-un eseu mai vechi că mă consider un privilegiat al sorții, fiind convins că eu, cu mult mai înainte de a vedea lumina zilei, mi-am ales satul în care să mă nasc, dar și părinții pe care i-am avut. 

Dănuț, băiatul meu, îmi povestise când avea vreo trei ani, că din mulțimea de părinți pe care i-a propus Cel de Sus, atunci când îl purta de mână printre perechi de bărbați și femei, el a ales-o pe mămica lui și „pe Nicolae Dabija”. „De ce? Eram cei mai buni și cei mai frumoși?” l-a ispitit mămica lui. „Nu, pentru că erați cei mai potriviți pentru mine”. „Și Dumnezeu ce-a spus?”. „A zâmbit.”

De la el am aflat că Dumnezeu zâmbește. Probabil Atotştiitorul a zâmbit și atunci când, înainte de nașterea mea, i-am spus, arătând spre mama Cristina și tata Trofim–Roman: „Îi vreau pe aceștia, ei sunt cei mai potriviți, ca să mă facă fericit.”

Îi voi rămâne mereu recunoscător satului meu, așezat între iazuri și păduri, cât și locuitorilor lui, părinților, bunicilor și rudelor mele, cărților multe de care ne-a fost plină casa, că mi-au făcut copilăria deosebită. 

3. – Fii bun!, mă îndemnau pe atunci părinții, atenționându-mă:

• Oamenii răi cresc din copii răi.

Iar eu nu voiam să cresc om rău.

Tot ei mă învățau să fiu prieten cu păsările și cu animalele:

• Cine lovește cu piciorul o pisică atunci când e copil, va lovi cu piciorul și într-un om, când va crește mare. 

Iată de unde se iau ațâțătorii de războaie, ne dumiream noi: din cei care au bătut pisici sau au pus lațuri să prindă câini, atunci când erau mici. 

4. În copilărie, zmeiele noastre de hârtie, trăgeau dealurile în sus, legându-le de cer. 

Pădurile erau pline de vulturi, cei mai mulți dintre ei s-au retras demult în Cartea Roșie, de păsăret, de fluturi multicolori, de roiuri de albine sălbatice, pripășite prin scorburi părăsite de păsări, la fiecare pas întâlneam pe poteci de codru vulpi, căprioare, iepuri, bursuci…

Hoinăream prin câmpuri și prin păduri după ouă de prepeliță. Bunica le punea sub cloști și din ele ieșeau pui, cărora, când mai creșteau, le scurta cu un foarfece vârful aripilor, ca să nu poată zbura și să rămână în ogradă. 

La cosit grâul, în fața combinei, zburau nori de prepelițe, care se ascundeau sau își aveau cuiburile în lan. 

Bunica le numea „păsările lui Dumnezeu”.

5. În copilărie știam că Dumnezeu locuiește deasupra satului nostru. 

Pe urmă când au venit niște veri dintr-un cătun de alături am aflat că Cel de Sus se repezea câteodată și pe la ei ca să vadă ce fac, apoi revenea la noi în sat. 

Când își făcea rugăciunea, bunica Ana Dabija stătea de vorbă cu El, precum cu un vecin sau o rudă, și-l ruga aproape de fiecare dată să se uite și după noi atunci când hălăduiam prin huceaguri cu vipere sau, când, după ploile abundente, porneam în călătorii „maritime”, cu corăbii, improvizate din coveți de lemn sau balii de tablă pe pârăiașul Vișina, care se umfla teribil după fiecare aversă și care, de cum trecea dincolo de podul de la marginea satului, își devia brusc cursul ca să ne răstoarne de fiecare dată în apa tulbure și rece.

6. Denumirea mai veche a satului e Bișcotari. Nume care se traduce Cinci Hotare (Beș+Hotar), fiind vorba de hotarele celor două ceasuri dintre Bugeacul tătăresc și Moldova medievală, așezate de-a lungul Valului lui Traian. 

Satul, situat la poarta de intrare în Bugeac, era înconjurat de crânguri late de porumbrei, ca un gard de cetate și de hândichiuri adânci săpate de jur împrejur, pe care tătarii trebuiau să le ocolească.

Așa mi-l descriau bunicii, care le mai văzuseră sau auziseră povestindu-se despre ele de la alți oameni bătrâni. 

Bordeiele și le făceau cu acoperișuri la nivelul solului, lăsând să treacă peste ei oardele sau grupurile răzlețite, apoi, pândind momentul, răsăreau de sub pământ cu sabia în mână ca să dezbată prăzile din mâinile jefuitorilor, atunci când aceștia nu se așteptau sau de unde nu se așteptau. 

Satul era loc de strajă, un hotar al morții, care pe hărțile țării Moldovei de până la 1812 făcea parte din Ținutul Hotărniceni. 

Locul avea numeroase capcane, așezate de oamenii lui Vodă. Fiecare din localnici era grănicer, urmărind orice mișcare, pedepsind fiece hoț care încerca să se strecoare fără oaste mai numeroasă în Țara Moldovei. 

Așezările vesteau de năvală aprinzând dohotnițe pe dealuri. 

Un loc de lângă Săhăidacul Nou se numește și azi Iazul Dohotarului. 

De aici porneau focurile, care urmau să ajungă la Iași, la domnie, cu viteza luminii acestora, mai curând decât o putea face o pasăre. 

Sătucul era locuit de țărani răzeși care de sute de ani își arau pământul de la margine de țară, cu o mână pe plug și alta pe sabie.

Bărbații mazili erau numiți căpitani, titlu care se moștenea. Colegul meu de clasă, Vasile Josu, era poreclit de tot satul Căpitanul, în amintirea strămoșilor lui, străjeri de la marginea Bugeacului. 

7. Dintotdeauna satul a avut puține case, dar el avea biserică. Era una de lemn, de mici dimensiuni, așezată pe patru roți mari. Și-atunci când se aprindeau șfarele – focuri în care se arunca dohot ca să fumege – pe dealurile din preajmă – semn că puhoiul de tătari a pornit către Țara Moldovei – băștinașii înjugau în grabă niște boi sau înhămau mai multe perechi de cai la bisericuță, ca s-o poată duce și ascunde la mijloc de pădure, până va trece primejdia.

În diferite împrejurări, bunicii mei foloseau o expresie care-și pierduse rostul: „Hai, că nu vin tătarii!”, adică: unde atâta grabă?! Tot ei îmi spuneau că în unele veacuri consătenii mei atunci când plecau cu biserica lor în ascunzișuri de pădure lăsau în ușa bordeiului, cum nu aveau lacăte, câte o mătură, semn că nu sunt acasă, pe care – atenție!, semn că erau tâlhari cinstiți – nici tătarii nu îndrăzneau să o dea la o parte. 

8. Invadatorii treceau prin satul nostru cu prăzi de la Iași, de la Suceava, din Polonia sau Ungaria, oprindu-se la fântâna lui Hotnog să-și potolească setea. Aici unii dintre ei, spun legendele, amintindu-și că a mai rămas ceva neprădat – vreo mănăstire, vreun conac – se întorceau înapoi, nu înainte de a-și ascunde cele furate în pământ, sub un arbore bătrân, sub o lespede sau în vreo scorbură. 

Mai țin minte cum pe dealurile din jurul satului, în anumite nopți întunecoase, licăreau flăcărui albastre, semn că acolo erau îngropate comori. 

Dar trebuie să te ferești de ele, credeau oamenii în vârstă. 

De multe ori, lângă o comoară, era îngropat un prizonier, lăsat acolo ca să o păzească de hoți (de alți hoți, evident), și să aibă grijă să rămână în pământ până va da de ea cel care a ascuns-o sau urmașii lui. 

Niciunul dintre cei cate le-au dezgropat n-au putut să se bucure de ele, au răposat, s-au îmbolnăvit ori au fost urmăriți de păzitorul lor până au adus-o și repus-o la loc. 

9. Seliștile de la geana codrilor au fost dintotdeauna locuite de oameni rebeli. 

Când reveneau din plimbările lor cu jafuri, tătarii treceau în fuga cailor, urmăriți de oastea Moldovei, către actualul sat Selemet, prima localitate de după Valul lui Traian, dincolo de care moldovenii nu aveau voie să treacă, aceștia făcând-o doar fără voia domnitorului și numai ca să prade și ei tătărimea și să-și aducă și ei robi de acolo (robi mănăstirești în evul mediu erau doar țigani și tătari, mai mulți dintre consătenii mei purtând numele de Tătaru, dovadă că ori străbunii lor se mutaseră să locuiască între moldoveni sau că fuseseră robiți de către aceștia în alte secole). 

Când treceau dincolo de Valul lui Traian, ei îi mulțumeau lui Alah, strigând în cor:

• Selamet!

Ceea ce însemna: Am scăpat! Ne-am salvat!

Strigătele lor se auzeau până la noi și atunci din păduri era readusă bisericuța de lemn și repusă la locul ei din mijlocul sătucului. 

Scândurile ei au dispărut în unul dintre pojaruri, dar roțile mari i se mai păstraseră în localitate până în secolul celălalt. 

Acolo, oștenii boierului Grangur, cărora Ștefan cel Mare, le-a dat în 1484 pământ alături, la Răzeni, îi așteptau pe turci, tătari sau cazaci să-i facă să înțeleagă cine sunt adevărații stăpâni ai acestei țări. 

 Prin pădurea adâncă dintre Răzeni și Codreni, care se numește Pădurea Berdeului, drumul negustorilor de la Suceava, Iași, Lăpușna, către Cetatea Albă, Galați, Țarigrad. 

Drumurile erau nesigure. 

În Berdeu se spune că a haiducit Codreanu.

În perioada interbelică era celebru un hoț de drumul mare, cu numele Ion Roșca. 

Acesta și cu alți ortaci, în zilele iernii, se oploșeau în satul nostru, iar în cele ale verii – ieșeau la „muncă pe traseu”.

Din acest motiv, satul nu avea o reputație prea bună și se spunea că prin el trebuie să intri cu buzunarele cusute, iar când cineva de pe la gară sau din târg ne întreba, de unde suntem și noi ziceam: „Din Bișcotari”, acela adăuga numaidecât: 

„A-a, Bișcotari?!

Șapte case, opt tâlhari!”

Adică: sătucul are 7 case, dar – tocmai opt tâlhari. 

10. În copilăria mea mai puteau fi văzuți așa-numiții cai de război – „cai de zurbalâc” – probabil tătărești, mici de statură, dar care nu hurducau când îi călăreai, ca să nu-ți tremure mâna când tragi cu arcul, aceștia știau a cotigi, adică a schimba direcția brusc la o simplă tresărire de dârlog, cât și a merge de ușbiște și în buiestru.

Și cum fiecare copil, în lipsa mașinilor, a avut un cal sau doi care să fie „ai lui”, caii mei s-au numit Suru și Breaza, pe care-i avuse în stăpânire mai întâi bunicul Ioan, apoi fratele mamei, badea Petrea Dabija. 

Suru era cal lipițan, cumpărat după război de către bunicul Ioan Dabija la târgul de vite din Cimișlia, unde s-a dus cu vărul lui Petru Alexandreanu, de la niște țigani, care îl furaseră de la un circ din Austria. 

Când a venit vorba să intre în colhoz, bunul a dat tot ce avea: câteva desetine de pământ, pluguri, semănători, o batoză, dar caii n-a voit să-i dea. Abia peste câțiva ani, fiind amenințat că va fi deportat în Siberia, i-a dus cu tot cu căruță și faeton, cu condiția să fie angajat căruțaș și doar dânsul să fie și în continuare stăpânul cailor, iar aceștia, după ziua de muncă, să nu rămână în grajdul colectivei, ci la el acasă. 

Am copilărit în ograda lui, cu Suru și Breaza, pe care îi duceam în pădure la păscut, apoi – umblam cu badea Petrea la răluit, purtându-i de căpăstru și alergând ca un mânz din urma lor pe brazda reavănă, de cele mai multe ori desculț, ziua întreagă. 

Suru era legenda satului.

Ca un adevărat cal de circ Suru mergea, câteodată, pe ulițe în două picioare, alerga în cerc pe toloacă, sărea gardurile din sat și râpele de la Țâpi, semn că participase, bănuiesc, și la competiții de cai.

Mă lăsa să-i pun frâul și-l călăream fără șa, intra cu mine în spate și se scălda în zilele cu arșiță în iazul de la Curte, fără să se lase tras de dârlog în altă parte, mă purta în galop peste dealurile acoperite cu vii și prin pădurile unde mă duceam să-l las să pască, punându-i piedica din curmei, unde rămânea până dimineață. Se luptase nu o dată cu haite de lupi, ieșind de fiecare dată învingător. 

11.  Profesoara Tamara Maier, descendentă din neamul boierilor Ziloti, îmi povestea că satul nostru a fost vizitat de Vasile Alecsandri. Cred că e mai degrabă o legendă ( pentru că, îi spuneam doamnei profesoare, dacă ar fi fost adevărat, acesta ar fi menționat numaidecât că a vizitat „satul scriitorului Nicolae Dabija”, lucru care însă nu apare în nici una din scrisele sale).

În locul numit La Curte înconjurat de pădure seculară se aflase conacul boierului Matei Ziloti, mareșalul Nobilimii din Basarabia, rudă cu poetul. Până în 1812 Vasile Mihail Alecsandri, tatăl autorului „Hora Unirii”, fusese sameș la cetatea din Bender. După ocuparea Basarabiei de către ruși s-a retras dincolo de Prut, la Bacău, unde s-ar fi născut Vasile Alecsandri (deși nu este exclusă de tot și varianta că „regele Poeziei” s-ar fi născut în 1821, în timpul Eteriei, în una dintre casele din Chișinău ale unchiului Iordache, fratele tatălui său, care a rămas în Basarabia, deputatul Nicolae Alecsandri, membru al Sfatului Țării, care a votat Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918 și care a fost primul președinte al Senatului României Mari, fiind urmaș de-al lui Iordache și rudă cu poetul).

12. În conacul de la Curte a văzut lumina zilei Alexandru Ziloti, unul dintre marii pianiști ai lumii, care a interpretat în premieră cele mai multe dintre lucrările lui Serghei Rahmaninov, cel care menționează în memoriile sale că e descendent din vița lui Ștefan cel Mare. Alexandru Ziloti a fost ginerele marelui mecenat și colecționar de tablouri Tretiakov, al cărui nume îl poartă azi celebra Galerie de Arte din Moscova (despre A. Ziloti scrie Iurie Colesnic în unul dintre volumele „Basarabia necunoscută”).

Palatele lui Ziloti au fost distruse în timpul „slobodei” din 1917 de către soldații ruși, care dezertaseră de pe fronturile din România. Aceștia au zăbovit câteva săptămâni la curtea lui Ziloti, timp în care i-au băut vinațurile din beciurile uriașe și i-au consumat toate păsările și animalele, apoi au trecut Nistrul să facă revoluție și dincolo. Alexandru se afla pe atunci la Paris, de unde nu s-a mai întors să-și rezidească palatul distrus. În anii douăzeci ai celuilalt secol, Iova Dabija, un străbunic de-al meu, a construit alături de castel un pod care-i poartă numele.

Pe locul palatelor vechi mai cresc și azi tufe de liliac, sădite de grădinarii lui Ziloti. 

13. În preajma acestora se află un stejar de câteva sute de ani, numit de localnici Stejarul de la Curte, dar pe care noi, elevii, care aflaserăm din cărți de Stejarul lui Ștefan cel Mare, ca să nu-i facem concurență, l-am botezat Stejarul lui Petru Rareș. E la fel de falnic și la fel de bătrân, ca și ceilalți stejari cu nume de domnitori. 

Stejarul de la Curte e o rămășiță din acel codru care fremătase de la facerea lumii la marginea de sus a Bugeacului.

14. În ultimele secole pădurile vechi au devenit tinere sau arătură, codrii bătrâni fiind defrișați, ca să facă loc terenurilor agricole –, și doar prea puține s-au schimbat în ondularea văilor și ale dealurilor. 

Acum câțiva ani, în preajma localității noastre a fost descoperită o veche așezare a dacilor – semn că locurile de aici au fost locuite dintotdeauna (care, după ce a fost fotografiată de arheologul Matveev, a fost demolată cu buldozerele).

De aici începe stepa Bugeacului. Cea mai însetată. Cea cu numeroase fântâni secate. Cea cu multe fântâni cu apă de leac, cum adeveresc consătenii mei. 

Fântâni cu coarbe. Fântâni cu cumpene, pe care se dădeau huța copiii, până le rupeau. Fântâni cu colac de iarbă, care curg în câmpie ca să le facă să semene cu cele cu care este înfrumusețat raiul. 

Satul în care m-am născut – Codreni din părțile Cimișliei – e așezat la frontiera dintre amintire și vis.

E locul unde am fost copil.

E locul unde am fost fericit. E locul unde mă simt Acasă.     

Articol publicat în revista NATURA, februarie 2020

Susține Natura.md: Devino Patron!