Un sat din cele mai frumoase și curate
natura.md
Iul 21, 2024 04:39
549
0
Istoria satului Colicăuți
Documentele vechi scriu că satul Colicăuți din raionul Briceni datează din 13 februarie 1636 (1772). Pe globul pământesc, pe Terra verde este un punct mic. Coordonate geografice: latitudinea nordică – 48,31 de grade; longitudinea estică – 27,15 grade; altitudinea – 213 m asupra mării. Are o suprafață de 37,9 kmp. Distanța până la Briceni este de 8 km, iar până la Chișinău – 226 km. Populația (2014) – 2286 de persoane; 97% români. Localitatea are 6 magazine, o cafenea, moară, ateliere de prestări servicii, punct medical, grădiniță de copii, școală-gimnaziu, Casă de cultură, 2 biblioteci, oficiu poștal, un stadion, 2 iazuri, 513 fântâni. În 1882 a fost construită Biserica cu hramul Sfântul Grigorie Teologul. Comuna are în componența sa și satul Trestieni.
Istoria satului meu de baștină am citit-o demult, o povestesc și astăzi chiar dacă nu mai locuiesc aici. După studii viața m-a chemat să-mi duc traiul în altă zonă geografică, la sudul Moldovei, iar dragostea de baștină nu m-a lăsat să-mi uit cuibul părintesc.
Se spune că pe vremuri a fost un oarecare moșier, pe care-l chema Culic sau Kulikov, sau poate Kulikovski, că satul a avut noroc de venetici. Câtă importanță sau influență, câtă avere o fi lăsat el acestei localități, nu se poate găsi în arhive. Cert este că această scurtă legendă, legată de numele unui om, trebuie s-o știe și generațiile tinere, născute pe această palmă de pământ.
Oameni dintr-o bucată
Satul Colicăuți este o comunitate mare și frumoasă de la nordul Moldovei, cu tradiții vechi, cu gospodari harnici, iubitori de libertate, petrecăreți și veseli, ospitalieri cu toți, demni și viteji în fața dușmanului. Într-un cuvânt, oameni dintr-o bucată.
În cartea sa „Tablou geografic” Geo Bogza scria: „O țară în care nu sunt munți gigantici, nici fluvii și întinderi imense, prin ce poate fi caracterizată?” Aceeași întrebare retorică mi-o pun și eu despre satul în care m-am născut. El nu este o localitate obișnuită, ci o țară. Este o zonă pitorească cu imașuri, peisaje, oameni harnici cu gospodării frumoase. E ca o pasăre, care atunci când o prinzi în palme, îi auzi zvâcnetul. La fel sunt și Colicăuții mei – îi simt pulsul atunci când revin la casa părintească. Dragostea de satul Colicăuți a fost surprinsă în imaginile poetice, caracteristic stilului rustic, de poetul născut aici, Ion Bolduma: „Aceste locuri poartă/ Cântarea mea de-acasă,/ Aici mai am o mamă/ Și-un sat de cunoscuți/ Și nu-i izvor, nici floare/ În cale să nu-mi iasă,/ Nici zâmbet mai ferice,/ De zic Colicăuți”.
În partea de nord a satului se reliefează câteva movile, care se presupune că sunt funerare. Acești tumuli au început să se înalțe la sfârșitul mileniului III, î. Hr. și au continuat a fi construite până în sec. XIV după Hristos.
Colicăuțenii sunt oameni gospodari. Au trecut de-a lungul timpului prin războaie și sărăcie, dar dorința lor dintotdeauna a fost să trăiască frumos și bine. Indiferent de greutățile timpului de după război, în familiile din Colicăuți s-au născut copii, iar părinții lor le-au dat o educație aleasă.
Femeile din sat sunt considerate cele mai bune gospodine, asta e de ajuns să fii oaspetele lor ca să te convingi vei fi poftit la o masă împărătească cu de toate: cu sarmale, plăcinte, piftie, jumări cu brânză de oi și mămăliguță și alte minunății culinare la care se pricep doar gospodinele din Colicăuți.
Podurile și fântânile păstrează amintirea meșterilor lor
Râul Draghiștea îmi amintește și mai mult de satul natal. E râul copilăriei pe al cărui mal se întinde un imaș până la pădure. Ca să treci dincolo, trebuie să ocolești o bună bucată din el pentru a ști unde e mai puțin adânc. Și iată că un om cu numele Mihalache s-a gândit să construiască un podișor peste Draghiște. De atunci și până astăzi, în partea de nord a satului, localnicii amintesc numele omului care le-a scurtat drumul și le-a făcut o cale mai ușoară ori de câte ori vor să ajungă la destinație în scurt timp. În partea de sud a satului este un pod mare, numit „împărătesc”. Pe el trece traseul Chișinău-Cernăuți. Un alt om, pe care îl chema Marcu, a construit un alt pod peste Draghiște, în partea de răsărit a satului, spre satele Mărcăuți și Bălcăuți. La capătul acestui pod se află o fântână cu cumpănă, numită fântâna lui moș Mina, meșterul care a săpat-o. Pe aici mai este un loc numit Odaia. Denumirea locului vine de la moșia unui răzeș, care cuprinde mai multe văi: Valea Vărăriei, Valea Prisacii, Valea Palamarului, Valea Bricenilor, Valea Nistrului.
Ceea ce poate avea Colicăuțiul și nu poți întâlni altundeva în spațiul pruto-nistrean este ulița numită Prihonul. E un adevărat „bulevard” care merită o apreciere aparte.
Prihonul copilăriei mele
Un străin dacă vine în vizită la Colicăuți, numaidecât va rămâne impresionat de ulița, ditamai „bulevard”, care se numește Prihon. Mi-e dor de această uliță, pentru că aici am copilărit, aici am lăsat în urmă jocurile copilăriei, aici au trăit părinții, bunicii și unchii mei. Unii din ei au fost deportați în Siberia, fiind, după cum se știe, gospodari, cu pământuri moștenite de la părinții lor.. Mi-i drag Prohonul copilăriei, care arată bine și astăzi ca și în trecut. Aici sunt concentrate instituțiile satului: Casa de cultură, gimnaziul, monumentul închinat ostașilor din cel de-al Doilea Război Mondial, magazine și baruri, gospodării mari și frumoase ale colicăuțenilor – toate fiind străjuite de umbra nucilor de pe ambele părți ale aleii.
Am crescut și copilărit în brațele naturii, legănat de pădurea de lângă sat cu o suprafață de 47 ha. Familia Lavric are rădăcini vechi în sat, dar școala și dorința să fac studii și să capăt cunoștințe a fost mai puternică decât să rămân „plugar în sat”. Am rămas însă fidel satului, pentru că nu am uitat cărările pe care le-am străbătut de mic, casa părintească, părinții și neamurile. Recunoștința pentru satul natal mi-am exprimat-o în cartea „Colicăuți, icoană de suflet”, scrisă de Victor Ladaniuc, născut în Colicăuți. Școala și profesorii din sat au fost faruri mereu aprinse pentru mulți copii, care au atins culmi în viață. Ei sunt astăzi oameni cunoscuți prin faptele lor frumoase: Vladimir Lavric, doctor în drept, Ion Bolduma, poet, Mihai Vengher, fotograf, Oxana Mardari, interpretă de muzică populară, Vladimir Bolboceanu, pictor și ceramist, Dumitru Bolboceanu, plastician, Victor Lavric, fotograf, Ion Ciocanu – doctor habilitat în filologie, Vasile Ciocanu, cercetător științific la Muzeul Republican de Literatură ș.a.
Eremia LAVRIC,
profesor
Articol publicat în revista NATURA, nr. 387
Susține Natura.md: Devino Patron!
