Urme înainte, urme înapoi...
Când pleci din sat, te laşi nu ştiu cum prostit de gândul că e până mâine-poimâine şi că ai să revii într-o sâmbătă.
natura.md
Mai 19, 2022 08:39
2377
0
Până la urmă, aș fi scris, totuși, niște cuvinte despre satul meu. Poate le-aș fi publicat undeva, poate le-aș fi lăsat într-un sertar. Pentru mine aș fi scris că port în mintea mea o poză cu niște dealuri curgând spre sat, cu niște oameni care își dau „Buna ziua” unul altuia, cu alții care poartă în brațe câteva pâini, cu alții care lasă o dâră de tămâie pe drum, cu alții care... Cu alții, cu alții...
Când pleci din sat, te lași nu știu cum prostit de gândul că e până mâine-poimâine și că ai să revii într-o sâmbătă. Și urci într-un autobuz, căutând niște lei într-un buzunar și un loc mai potrivit pentru geanta ta, în care ai două cămăși, o bluză și o pereche de pantaloni, salutându-l pe cel din spatele tău, când caută și el un loc pentru o geantă. Cu niște cămășuțe și acolo, o bluză și... Iar când arunci privirea prin geam, nu mai e nici satul acela, nici casele lui, nici oamenii. Și trece mâine, și trece poimâine.
Și trece sâmbăta și toate sâmbetele pe care le ai în spate. O cămașă a schimbat-o pe alta, dai bună ziua altor oameni, autobuzul cu care-ai plecat e demult la fier vechi și...
Și uite, acum, când ai pornit să scrii cuvintele acelea despre el, despre care sat scrii tu acum. Că tot Baurci-Moldoveni se numește și tot cu păduri își tivește marginea, dar oamenii... Oamenii stau și se uită, se uită la tine... Și pentru că semeni cu maică-ta, și pentru că semeni cu taică-tău, zic... „Da eu stau și mă uit, stau și mă uit...”
Am aflat mai târziu că s-ar fi numit Romani, dar oamenii au lăsat arhivele sub colbul lor și tot baurceni se numesc. Știu că a fost cândva o biserică. Alta decât cea la care merg oamenii astăzi. Țin minte ziua în care un buldozer trăgea după el un odgon cu care erau prinși pereții bisericii. E primul lucru pe care îl țin minte despre satul meu și despre mine. Câtă frică încăpea în mine atunci?! Dacă m-ar întreba cineva, aș putea arăta, cred, și locul în care mă aflam, deși nu aveam decât patru-cinci ani. Buldozerul râma cu șenilele lui lutul drumului, în timp ce otgonul tăia pereții din cărămidă. Mai târziu, se vorbea prin sat că tractoristul, din alt sat fiind, s-a scufundat în bălțile Prutului cu tot cu tractor. Unul Dumnezeu știe cum a fost. Noi, cei din sat, însă, știm niște nume și
mai știm că au fost și ei, oamenii aceia, duși pe un drum, lăsând în urma lor o jalnică dâră de tămâie, și alta de busuioc.
Mai târziu, din cărămida bisericii au ridicat școala. Părea să aibă aceeași intrare, ca și biserica, doar că dincolo de tinda cea mică se cânta altceva. Iar semnul crucii îl făceam, probabil, și noi, și învățătorii acolo în minte, pe unde nu au trecut niciodată buldozere.
Am învățat și eu în școala ridicată pe talpa bisericii. Astăzi îmi tot apar în fața clasei învățătorii din sat. Cavruc, Cojocaru, Arabadgi, Ifimenco, Ivanov, Lazar, Racoviță, Chirilenco, Adamiuc, Roșca, Olteanu, Corețchi, Avdeenco, Bragagiu... Și e o tablă în spatele lor. O bucată de cretă lasă în urma ei data și luna zilei deatunci. Trece peste ea cârpa umedă a timpului, trece. Dar nu se șterg data și luna zilei de-atunci.
Antip Nicolaevici, învățătorul de geografie e monumentul înțelepciunii și al binelui pe care mi l-a dorit întotdeauna. Cine eram eu? Un copil din sat. Doar atât. M-a chemat acasă la el și a vorbit cu mine despre lucruri ascunse în amintirile lui. Avusese cândva o bibliotecă destul de bogată. Cărți despre care nu auzisem încă și autori pe care i-am căutat apoi peste tot. A adus o carte dintr-o altă odaie, a învelit-o într-un ziar și a spus că e singura pe care a păstrat-o. Pe toate celelalte le-a ars chiar el cu mâna lui, din frică de puterea sovietică. Cât de sincer a fost cu mine atunci?! În fața unui copil, care trebuia învățat despre curaj, despre stoicism, despre patriotism. Mie – că i-a fost frică și că le-a dat foc. Acasă, am dezvelit din ziar volumul întâi al Istoriei Literaturii de George Călinescu. E certificatul reabilitării învățătorului meu de geografie, care nu poartă decât ștampila vremurilor vechi și poate, undeva, la vreo pagină, amprenta degetelor lui. Acum își are numele scris pe o lespede printre tufele de liliac. Și alte nume sunt acolo. Cavruc, Cojocaru, Adamiuc, Roșca... Și doar pe tabla școlii o bucată de cretă lasă în urma ei data și luna zilei de azi.
Casele din satul meu au lipite de umbrele lor niște vii. Și de sat tot niște vii sunt lipite. În hambarul nostru, pe peretele de care atârnau instrumentele lui taică-meu, erau multe foarfece de tăiat la vie. Și pe sub streșini tot foarfece erau. Și în pod, și... Și în hambarul lui Pavel Racoviță tot foarfece. Și în pod, și sub streșini, și... Și în hambarul lui... Iarna, pe ger corzile smulse de pe sârme loveau în obrajii lor ca biciul în spatele cailor. Avea fiecare în geantă
o sticluță cu vin, niște cartofi fierți și poate o palmă de slănină. Toată iarna. Primăvara tot la vie mergeau. Și vara, și toamna. Pe lespedea la căpătâiul lui taică-meu sunt săpate câteva frunze de vie și un strugure. Dacă ar avea satul o stemă a lui, s-ar putea muta între spicele ei cele câteva frunze de vie și un strugure, ca să nu fie trecute pe ea numele tuturor oamenilor din sat.
Un drum intră în sat printre lanuri de grâu, de floarea soarelui și de porumb. De fapt, ce face drumul până la urmă: intră sau iese? Dacă eu, și dacă mulţi alţii au plecat ca să revenim într-o sâmbătă, drumul iese și iese. Dar dacă acolo, la marginea lanurilor de porumb, de floarea soarelui și de grâu, stau și stau niște case, drumul intră în sat și aduce pe valul lui oameni acasă. Ca să ţină neatins de oţelul otgonului pereţii bisericii, ca să scrie pe tablă data și luna acestei zile, ca să prindă-ntr-un cui bătut în perete niște foarfece de tăiat via și... Și ca să pună totuși pe stema satului câteva frunze și un strugure. Cel de pe lespedea tatălui meu.
Constantin OLTEANU
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 362
Susține Natura.md: Devino Patron!
