Vatra mea de dor

Nespus de mult m-am bucurat să citesc într-un document despre vatra mea de dor și, din dorinţa ca să o cunoașteţi mai îndeaproape și dumneavoastră, vă propun să luaţi cunoștinţă de istoricul acestei vetre strămoșești: 

„Târnauca este un sat reședinţă de comună în raionul Herţa din regiunea Cernăuţi (azi – Ucraina). Are 2852 locuitori, preponderent români. De această comună depinde administrativ și satul Probotești. Târnauca a făcut parte încă de la înfiinţare din Principatul Moldovei. După Unirea Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859, a intrat în componenţa statului român. Conform Marelui Dicţionar Geografic al României, publicat în anul 1900, populaţia Târnaucei era de 618 familii însumând 2507 suflete. Avea 2 biserici: una cu hramul Sf. Dimitrie, situată în centrul satului, ctitorită de Zoe Sturza, cealaltă mai la o parte de centrul satului cu hramul Sf. Nicolae, făcută din lemn la 1773, de către proprietarul C. Potlog, deservită de 2 preoţi, 4 cântăreţi și 3 palamari, o școală, un spital numit Potlogescu, așezat în vechea casă boierească a Sturzeștilor.

Pe moșie era o velniţă mare cu toate dependinţele ei: o moară și două vii, una de 5 pogoane lângă satul Târnauca, cealaltă de 10 pogoane, lângă satul Probotești. Proprietatea moșiei a fost a mănăstirii Putna, din Bucovina, dăruită de Ștefan cel Mare la 17 martie 1479. De la 1785, s-a cumpărat de la Mănăstire de către familia Potlog, de la care trecu la familia Sturza, apoi la alte familii. Acest teritoriu nu a făcut parte niciodată din provincia Basarabia sau din Bucovina, ci din regiunea cunoscută astăzi sub denumirea de ţinutul Herţa și care a aparţinut Moldovei și apoi României, până la al Doilea Război Mondial.

În perioada interbelică, satul Târnauca a făcut parte din componenţa României Mari, în Plasa Herţa a judeţului Dorohoi. Pe atunci, populaţia era formată aproape în totalitate din români. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Basarabia, Bucovina de Nord și judeţul Herţa, au fost ocupate de către URSS la 28 iunie 1940. Cu toate acestea, deși nu era prevăzută nici în Pactul Ribbentrop - Molotov și nici în notele ultimative sovietice din 26 iunie 1940, trupele sovietice cotropitoare au săvârșit un abuz prin încălcarea termenilor ultimatumului și au ocupat (pe lângă Basarabia și Bucovina de Nord) și un teritoriu cu o suprafaţă de 400 km² și o populaţie de aproximativ 50.000 de locuitori din Vechiul Regat, teritoriu cunoscut astăzi sub denumirea de ţinutul Herţa. Sovieticii au afirmat ulterior că au ocupat acest teritoriu din cauza unei erori cartografice, deoarece Stalin trăsese pe hartă o linie de demarcaţie cu un creion gros de  tâmplărie.

Reintrat în componenţa României în perioada 1941-1944, ţinutul Herţa a fost reocupat de către
URSS în anul 1944 și integrat în componenţa RSS Ucrainene. Cu toate că Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 a menţionat că «frontiera sovieto-română este fixată în conformitate cu acordul sovieto-român din 28 iunie 1940», URSS-ul a refuzat să restituie României ţinutul Herţa.

Începând din anul 1991, satul Târnauca face parte din raionul Herţa al regiunii Cernăuţi din cadrul Ucrainei. La recensământul din 1989, numărul locuitorilor care s-au declarat români plus moldoveni era de 4010, reprezentând 98% din populaţia localităţii. În prezent, satul are 2.852 locuitori, preponderent români”.

Pe timpul copilăriei mele, această localitate din preajma Herţei era una pitorească. E adevărat, cu mai puţine case arătoase decât astăzi și cu mai puţini oameni în veșminte scumpe, dar mai atenţi unii faţă de alţii. De la mic la mare, vorbeau o română firească, fluentă. Cum bine se știe, ţinutul Herţa, până la tragica zi de 28 iunie 1940 (deopotrivă și pentru nordul Bucovinei, precum și pentru Basarabia), când a fost ocupat de armata sovietică, nu s-a aflat sub vreo stăpânire străină și n-a suportat influenţe lingvistice nefaste.

Cât privește aspectul geografic al baștinei mele, în memorie îmi persistă șesul și lunca din Hergheligeni (un cătun al Târnaucii), precum și superba alee de tei de-a lungul drumului care pornește din centrul satului și ţine până aproape de marginea acestuia, străjuind șoseaua ce duce spre orășelul Herţa. Prin anii ’60–’70, șesul era bogat în faună și floră. Vara, traversându-l, te îmbătau miresmele de flori și ierburi, te fermecau trilurile păsărilor, concertele lor polifonice întreţinute de ciocârlii, cristei, prepeliţe, mierle, pitpalaci și alte zburătoare ce vieţuiau aici în armonie.

În fapt de seară, în lunca împrejmuită de câteva iazuri, se adunau flăcăii și se întreceau la  cântece, glume, fluierat artistic, snoave și pătăranii. Ca la Coșbuc: ,,Și flăcăii vin pe luncă/ hăulind.” Nu lipsea nici tradiţionala trântă.

Târziu, după un original program artistic, fără juriu, desigur, cetele de tineret se împrăștiau. Unii se urcau pe dealul dinspre răsărit, alţii pe cel dinspre amiază, iar o ceată urca costișa dinspre asfinţit. Și când fiecare grup ajungea pe la mijlocul dealului respectiv, porneau din nou chiotele, fluieratul și cântecele. Un fel de concurs la distanţă care ţinea până grupurile traversau crestele dealurilor. Și acum parcă mai aud vocile lor...

Astăzi, niciuna din aceste frumuseţi nu mai există. Șesul a fost irigat cu intenţia de a-l preface în pământ arabil. Imperiului sovietic, desigur, nu-i păsa de locurile pitorești din părţile noastre. Altul era programul lui... Dar, cum se vede, Măicuţa-glie nu suportă intervenţii nesăbuite în trupul ei milenar. Și, în consecinţă..., lunca s-a uscat.

Majoritatea teilor din splendida alee s-au prăbușit, unul câte unul, fără să fie înlocuiţi cu arbori tineri. Păcat. Și e durut... Tot mai insistent se furișează în sufletele localnicilor indiferenţa. ...În miez de vară, când verdeaţa ce acoperea dealul din preajma casei părintești devenea mare și deasă, răspândind mirozne îmbătătoare, suave, eu cu fratele ne culcam în ea, cu faţa spre cer, și făceam următoarele exerciţii: închideam ochii și, când zbura pe deasupra noastră vreo pasăre, căutam s-o ghicim, după sunetele produse de zbor, ce specie este. O nominalizam și deschideam repede ochii și verificam presupunerea. Și adesea ghiceam – și el, și eu.

Vraja, impresiile acelor zile și seri mi-au rămas în suflet pentru toată viaţa... Erau pline de farmec și nopţile copilăriei mele. Nopţile luminoase de vară și de iarnă îmi încântă sufletul, îmi luminează și îmi răscolește și acum memoria, imaginaţia... Cerul era foarte încărcat, doldora cu stele – una mai luminoasă și mai licăritoare ca alta. De câteva ori chiar am încercat să citesc la lumina selenară și stelară și reușeam de minune.

Iarna, la lumina pogorândă din ceruri, se adăuga și luciul zăpezii. Faţa zăpezii căpăta o nuanţă ușor argintie-aurie. Când ieșeau iepurii de câmp sau vreo vulpe la plimbare, la hârjoană, îi vedeam la distanţa de un kilometru și ceva. Distingeam cu claritate: e iepure, câine sau vulpe.

La baștina dragă și scumpă mă întorc cu gândul adesea: și când mi-e greu pe suflet, și când citesc vreo scriere beletristică ce conţine tablouri rurale, și în timpul sărbătorilor tradiţionale. Într-un cuvânt, de foarte multe ori.

Sunt mândru de baștina mea. Ea a dat Neamului două figuri literar-culturale deosebit de importante: Gheorghe Asachi, deschizător de drumuri în cultura românească, dascălul deșteptării românilor, și pe copilul minune – Vasile Bogrea care, în viaţa sa scurtă (1881-1926), s-a manifestat ca personalitate ce comunica liber în toate limbile romanice, poseda la nivel înalt greaca, latina și germana. E și autor de epigrame. Sunt de admirat studiile lui Bogrea în probleme de filologie clasică, onomastică, semantică, etimologie, precum și scrierile sale literare și publicistice. În recomandarea pentru a fi ales membru al Academiei Române, Nicolae Iorga l-a calificat pe compatriotul Bogrea ca „cel mai învăţat dintre români”, iar Dumitru Macrea, autorul DEX-ului, a zis că, după nivelul de cunoștinţe, Bogrea poate fi asemuit doar cu Nicolae Iorga. În anii 1919-1926 a activat în calitate de profesor de filologie clasică, la Universitatea din Cluj.

În 1998, editura „Știinţa” din Chișinău a elaborat, în prestigiosul serial „Moștenire”, volumul „Opere alese” de V. Bogrea (antologatori: Mircea Borcilă, Ion Mării, Vasile Pavel, Dumitru Apetri și Vasile M. Ungureanu), distinsul și polivalentul autor fiind apreciat ca exponent de geniu al umanisticii românești. E demnă de luat în seamă și opinia savantului basarabean Nicolae Raevschi, specialist în istoria limbii românești: cercetările etimologice ale lui V. Bogrea sunt de o precizie uimitoare.

Târnaucenii și întreg neamul românesc din ţinutul Herţa se mândresc cu aceste două personalităţi și își exprimă recunoștinţa. În primii ani de Perestroică gorbaciovistă, în comuna Târnauca, a fost ridicată, în amintirea lui Bogrea, o stelă. Școala de cultură generală din sat îi poartă numele. În faţa Școlii din orășelul Herţa, Statul român i-a ridicat monument lui Gheorghe Asachi, dar autorităţile sovietice, cum numai au ocupat ţinutul Herţa, au ordonat distrugerea monumentului. S-a găsit atunci un român herţean care „a furat” monumentul în timpul nopţii și l-a ţinut ascuns până la declanșarea Perestroikăi gorbacioviste, care a îngăduit restabilirea lui.

Atitudinea târnaucenilor faţă de memoria lui V. Bogrea și a herţenilor privind personalitatea lui Gheorghe Asachi mă fac să fiu mândru de compatrioţii mei și să-mi fie dor mereu de baștina mea și de orășelul Herţa.

Dumitru APETRI,
dr. în filologie, cetăţean de onoare al satelor Târnauca şi Proboteşti

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 355

Susține Natura.md: Devino Patron!