IN MEMORIAM: Vlad Pohilă, publicist, lingvist, scriitor

- Domnule Vlad Pohilă, ca publicist, lingvist, om de cultură, toată viaţa aţi consacrat-o promovării ideii naţionale, scopul căreia este revenirea la ţara noastră de glorii și de dor. În martie am sărbătorit un secol de la unirea Basarabiei cu România, iar în decembrie vom marca un centenar de la Marea Unire. Cum apreciaţi evenimentele desfășurate acum 100 de ani și cum ar trebui să folosim acest prilej istoric pentru ca la 1 decembrie, la Alba Iulia, să dansăm din nou Hora Unirii?
- Ar fi o vădită exagerare să spun că toată viaţa mi-am consacrat-o ideii naţionale. În realitate, am început să promovez și să apăr românismul atunci când am înţeles cât de mult sunt prigonite la noi toate aspectele cauzei naţionale: prin rusificare acerbă, prin falsificări penibile, prin restricţii absurde, prin intimidări în stil stalinist, în fine – prin propagarea unei nepermise agramaţii și a unei indiferenţe crase faţă de ideea românească… Gândul de a lămuri importanţa și splendoarea valorilor noastre naţionale mi s-a întărit atunci când în discuţii cu prieteni, colegi, rude, mi-am dat seama că am în faţă mulţi conaţionali de treabă, dar rătăciţi, din varii motive, iar eu parcă deţin un set de cunoștinţe și argumente greu de respins; când am observat că „pledoariile” mele au efect, sunt capabile să îndrepte ori chiar să schimbe unele viziuni tributare propagandei sovietice.

Nu-mi asum niciun fel de merite deosebite, decât poate faptul că, biblic vorbind, mi-a plăcut să cercetez, să citesc, să studiez, să caut răspuns la întrebări ce mă frământau, dar pe care și le puneau și alţii din anturajul meu. Meritul cel mai mare îl au părinţii mei, Ion și Ileana Pohilă (mama, născută Prisăcaru) – niște ţărani cu patru clase românești – care s-au dovedit a fi suficiente pentru a se atașa exclusiv și definitiv de ţara în care și-au trăit copilăria, adolescenţa, tinereţea și în care au pus temelia casei și marii noastre familii, cu patru băieţi și cinci fete, eu fiind al șaptelea și mezinul. În plus, ambianţa, atmosfera din școala generală din Putinești, Florești, care avea numeroși profesori de excepţie, unii cu studii la Iași, la București și chiar la Paris! Plus, tot ce am putut lua mai bun de la Secţia de jurnalism a Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chișinău. Nu pot să nu menţionez și meritul, cu totul deosebit, al rudelor noastre din România, o soră (tanti Liuba) și doi fraţi de-ai lui tata (unchii mei Anton și Leonid), care, refugiaţi în 1944, după 1958 au beneficiat de dreptul de a veni la noi destul de des, aducându-ne nu numai ceva îmbrăcăminte, încălţăminte, dulciuri, dar și cărţi, discuri cu muzică ușoară și populară, dar esenţial – unchii, mătușa, verișorii (Virgil, Doina, Gigi și Cătălin) de la București ne povesteau diferite episoade din viaţa lor, din istoria și din cultura românească. În plus, ne antrenau în discuţii nepretenţioase despre limba română, despre identitatea noastră românească, or, aceste discuţii au avut, pentru noi, rudele lor din Basarabia, un rol esenţial, decisiv, pentru a înţelege niște lucruri fundamentale, pentru a ne forma ca români.

În anul Centenarului Marii Uniri au avut loc la noi mai multe evenimente spectaculoase, și aș numi aici declaraţiile a circa 150 de primării din R. Moldova de a se uni cu Patriamamă România. Desigur, aceste decizii poartă un caracter mai mult simbolic, dar în istoria noastră multe au început de la acţiuni simbolice: și revoluţia de la 1848, și „Mica Unire” din 1859, și activitatea Sfatului Ţării, din anii 1917-1918, ba chiar și anii de renaștere a demnităţii noastre naţionale, din 1988-1991. Efectele acestor și altor acţiuni cu caracter simbolic au fost întru totul concrete, palpitante, eficiente și benefice pentru noi. Dincolo de simboluri, aș aminti, în context, numeroase apariţii editoriale remarcabile (numai cât fac volumele „Basarabia, pământ românesc”!), multe conferinţe, emisiuni radio și TV, alte diferite evenimente culturale cu un puternic impact asupra concetăţenilor noștri. Cunosc oameni, și de la Chișinău, și de la București sau Iași, care consideră că în acest An Centenar s-au acumulat premisele pentru reunirea Basarabiei sau măcar a Republicii Moldova cu România. Tot așteptând acest miracol de prin 1990-1991 – tocmai atunci mi se părea oportună, reală, șansa Reunirii! – astăzi am ajuns un sceptic în această problemă, oricât de mult mi-aș dori realizarea ei. Scepticismul meu se întemeiază și pe adevărul incontestabil că în aceste aproape trei decenii de așteptare, prin faţa ochilor noștri s-au perindat numeroase proiecte, dar nu și mai puţini profitori de acestea, care, într-o ultimă instanţă, au renunţat la ideea Reunirii, unii devenind chiar adversari deschiși ai  acesteia. Este adevărat că numărul adepţilor Reunirii este în continuă creștere, deși, după cum se vede, nu e în descreștere nici hoarda adversarilor unionismului. Pe de altă parte, însă, mă bucur că în acest răstimp s-au făcut foarte multe „mici reuniri”: căsătorii, alte forme de înrudire între locuitorii celor două maluri de Prut, înfrăţiri de localităţi și instituţii, firme mixte, încadrări, angajări în diferite programe culturale și economice, ba chiar și impuneri ale multor basarabeni la cele mai diferite proiecte culturale, spirituale, dar și economice și politice lansate de la București sau alte mari centre din Ţară.

- După absolvirea în 1975 a studiilor la Universitatea de Stat din Chișinău, aţi lucrat, timp de vreo cinci ani, în calitate de ghid și interpret în turism, specializat pentru marile muzee de artă din Moscova și Sankt Petersburg. Deci, aţi avut ocazia să discutaţi cu grupuri de turiști români care vizitau Uniunea Sovietică. Pe atunci, pentru noi era o adevărată minune, dar și un mare risc, să întâlnești și să vorbești cu un român din dreapta Prutului. Cu care dintre oamenii de cultură din România aţi făcut cunoștinţă în timpuri sovietice?
- Am lucrat atunci ghid și translator, ca să zic așa, „pe două paliere”, primul fiind ghidajul în marile muzee din Moscova și Petersburg, după niște studii speciale, prezentam turiștilor din România, dar și din Bulgaria splendori muzeistice, precum Tezaurul și catedralele din Kremlin, Galeriile de artă rusă „Tretiakov”, Muzeul de arte occidentale „Pușkin”, faimosul Ermitaj… A fost o experienţă nemaipomenită, căreia m-am consacrat cu multă pasiune. Pe al doilea „palier” activam mai ales iarna, la Chișinău, aici având ocazia unică să le „suflu” anumite adevăruri despre noi turiștilor din ţări ale căror limbi le cunoșteam (iugoslavi, polonezi, francezi), dar și multor excursioniști din Rusia sau din alte republici ce formau pe atunci URSS. Am avut marea satisfacţie de a lucra cu numeroși turiști baltici, oameni extrem de inteligenţi și curioși, receptivi la orice informaţii ce nu cadrau cu stilul oficial. Deși mi-au fost dragi toţi turiștii pe care-i însoţeam, firește, cu românii am avut o relaţie mai strânsă și o comunicare mai de suflet. Fac aici o precizare: a fi român în Rusia era cu mult mai simplu decât la Chișinău, respectiv, și comunicarea cu ei era practic nestingherită – acolo, „marele pericol” îl prezentau alţii: americanii, britanicii, francezii, RFG-iștii…

În anii cât am lucrat ghid și translator, am cunoscut foarte mulţi români extraordinari, oameni inteligenţi, fini cunoscători ai istoriei, literaturii, artelor române și universale. Am beneficiat din plin și de faptul că în acea perioadă aveam zilnic alături DEX-ul, un DEX viu, uman! Cu mulţi dintre turiștii mei am stabilit relaţii cordiale de-a lungul anilor. Dacă ar fi să pun deoparte trei persoane din acea galerie imensă de foști turiști ai mei, aș aminti, în primul rând, de Raoul Șorban, profesor de istoria artelor la Institutul „N. Grigorescu” din București; apoi de inginera bucureșteană Lia Sandu, devenită ulterior Lia Roberts și… multimilionară, la Las Vegas, SUA, candidată la postul de președinte al României, din partea diasporei, la începutul anilor 2000; în fine, de Nicu Ceaușescu… - da, fiul conducătorului de atunci al României.

Pictură de Teodor Buzu

- Sunteţi unul dintre intelectualii basarabeni care au luptat și au riscat cel mai mult pentru readucerea și oficializarea alfabetului românesc în Moldova sovietică. În 1989, înainte de a fi instituţionalizat oficial alfabetul românesc în RSS Moldovenească, dumneavoastră, împreună cu câţiva neînfricaţi din Chișinău, aţi mers la Riga, în Letonia, și aţi editat clandestin prima publicaţie cu grafie latină în Basarabia sub ocupaţie sovietică - Glasul. La ce riscuri v-aţi expus atunci? Ce soartă a avut Glasul, dar și acei care au lansat și realizat această idee?
- Și datorită revistei Glasul am avut parte de o experienţă nemaipomenită, nesperată, aș zice. Și cum lucrurile – poate mai ales cele bune – se uită prea repede, mă văd nevoit să precizez că ideea editării Glasului a fost lansată de Ion Druţă, în toamna lui 1988, fiind preluată de Leonida Lari și de Viorel Mihail, fiecare din aceștia având câte o echipă care într-o fază iniţială au conlucrat destul de armonios. În Letonia, la Riga, am fost în februarie – martie 1989, cu Virgil Zagaievschi și cu Horia Zava (Iurie Zavadschi), Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească, s-a prăpădit prea devreme și prea osândit de soartă la mijlocul acestui April. Zava era și autorul machetei, redactorul artistic al acestei publicaţii din care putea să apară doar un singur număr și totuna avea să rămână în istoria noastră recentă. Tipărirea revistei noastre în Letonia a fost destul de anevoioasă, și din cauza aroganţei letonilor, dar și din niște motive ce ţin de orgoliile moldovenilor – acele orgolii atât de fin surprinse și atât de aspru condamnate de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”. La un moment dat, ni s-a cerut să schimbăm vreo patru pagini din cele 12, câte avea Glasul, și dacă eu am zis „Vom vedea…”, Zava, om cu un suflet foarte bun, dar cu un caracter foarte puternic, a spus categoric: „Nu schimbăm nimic…”. Și tot Zava a purces la căutarea unor șanse oneste de a publica revista în care făcuse cu o neţărmurită dragoste nu numai fiecare pagină, fiece coloană, fiece titlu, dar și fiecare literă românească! (am în vedere cele cu semne diacritice).

În fond, datorită lui Horia Zava a și fost tipărit primul număr al revistei Glasul într-un oraș la vreo 50 km de capitala letonă, chit că a apărut sub auspiciile Societăţii de cultură românească „Dacia”, fondată la Riga de cuplul Leons Briedis, poet și faimos traducător din literatura română, și poeta și traducătoarea Maria Macovei-Briede. La Vilnius, în Lituania, unde am fost în luna iulie, același an, din nou cu Zava, și cu Dan Borș-Spătaru, totul a decurs mai altfel, inclusiv sau poate exclusiv datorită faptului că am beneficiat de sprijinul dezinteresat și extrem de călduros al conaţionalei noastre Lica Melnic-Zalakeviciene și al soţului ei, celebrul regizor Vytautas Zalakevicius – generaţiile mai în vârstă ţin bine minte filmul său „Nimeni nu voia să moară”, despre rezistenţa antisovietică a lituanienilor. În ambele republici baltice am simţit cum plana aerul primenirilor, cu mult mai puternic, mai spectaculos decât prin părţile noastre. La statuia Libertăţii din Riga, am semnat și noi, trei basarabeni, într-o listă enormă prin care se adunau semnături pentru condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop. Tot acolo, se deschisese o cantină pentru nevoiași (care, conform propagandei oficiale, nu existau în URSS!). Curiozitatea gazetărească ne-a împins și pe noi acolo, era deja „la spartul târgului”, adică atunci când cantina se golise – și de bucate, și de vizitatori. Am întrebat-o pe doamna directoare câţi beneficiari a avut cantina în acea primă zi, și cam câţi să fi fost ruși, și câţi letoni. Ne-a răspuns că în două ore au luat masa vreo 400 de persoane, dar, a adăugat șefa, fiţi siguri că au fost numai rusolingvi: „Nici un leton nu ar mânca din mila ocupanţilor… Poate vor veni când vom fi independenţi, atunci nu ne vom rușina de sărăcie, deși, desigur, ar fi mai bine ca letonii să nu știe niciodată de sărăcie, de represiuni, de deportări și alte umilinţe…”.

La Vilnius, schimbările, mai exact spasmele prăbușirii imperiului sovietic, le-am simţit chiar a doua zi după sosire, când Lica și Vytautas ne-au dus la tipografia Comitetului Central al Partidului comunist din Lituania, unde a și fost tipărit nr. 2 al Glasului… Firește, ne-am expus unor riscuri făcând aceste „escapade”, dar, vă rog să mă credeţi, ne gândeam atunci cel mai puţin la foarte posibile necazuri sau chiar represiuni din partea autorităţilor. În plus, orice temeri s-au șters din suflete și din memorie la vederea, în seara sosirii la Chișinău, cu nr. 1 al Glasul-ui, în special, când sute de persoane luau câte un exemplar de revistă ca pe o icoană sau ca pe o lumânare aprinsă în seara Învierii… Îmi stăruie și acum în faţa ochilor consângenii mei: tineri și bătrâni, cu lacrimi în ochi, ducând revista în braţe ca pe un prunc… 

- De altfel, în același an, 1989, aţi pregătit și editat îndrumarul „Să citim, să scriem cu litere latine”. Cine v-a susţinut atunci? Cu care dintre lingviștii redutabili ai acelor vremuri aţi colaborat?
- Acest „abecedar pentru adulţi” l-am elaborat de capul meu, dar am fost „instigat” de Chiril Vaculovschi, un patriot fervent, redactor-șef la editura didactică „Lumina”. Am beneficiat de concursul Vitaliei Pavlicenco, pe atunci redactor la editura Academiei, ea era printre puţinii intelectuali de la Chișinău care deţinea legal mașină de dactilografiat cu litere latine. Nu pot să nu amintesc de redactorul de la editura „Lumina”, Natalia Suruc, care zicea că, iată, „a dădăcit poate cel mai scump prunc”. În 1989, deja după 31 August, am participat la întocmirea, în cadrul Institutului de Filologie al AȘM, a îndreptarului Norme ortografice ale limbii române, o lucrare ce nu și-a pierdut valoarea nici astăzi. La elaborare au participat mai mulţi lingviști de seamă: Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Ion Dumeniuk, George Rusnac, Ion Eţcu, Nicolae Mătcaș ș.a. După cum menţionează într-un articol recent dna dr. Maria Cosniceanu, subsemnatul era unicul autor fără titlu știinţific, cum am și rămas, de altfel, ceea ce nu mi-a creat vreodată complexe.

Fotografie de Vasile Șoimaru

- În 2010, la Chișinău, vi s-a înmânat cea mai înaltă distincţie de stat - „Ordinul Republicii”, iar în 2014 Președintele României v-a decorat cu Ordinul „Meritul Cultural”, în grad de Ofiţer. De fapt, mie întotdeauna mi-a plăcut să spun că Vlad Pohilă este ofiţerul limbii române în Basarabia… Care, totuși, dintre aprecierile pentru ceea ce faceţi vă este mai aproape de inimă?
- Desigur, m-au emoţionat aceste distincţii, cu atât mai mult cu cât ele mi-au fost acordate cu niște formulări îmbucurătoare: pentru măiestrie jurnalistică în promovarea limbii române și a altor valori naţionale – redau din memorie esenţa acelor motivaţii. Aprecierea supremă a muncii de gazetar este, în opinia mea, atunci când promovezi valori nerecunoscute sau pe nedrept date uitării, talente aflate în germinaţie, profesioniști a căror activitate merită a fi cunoscută și preţuită de mai multă lume. Pentru un propagator al limbii române, la noi, în Basarabia, nota maximă este atunci când auzi tot mai mulţi conaţionali vorbind și scriind mai îngrijit, mai corect, mai fluent graiul matern. Este o notă ce se obţine tot mai greu, tot mai rar, și nu e la mijloc lipsa de generozitate a conaţionalilor, ci efectul dezastruos al ocupaţiei, al cruntei rusificări, al violentei sovietizări la care am fost expuși. 

- Toţi acei care vă cunosc, menţionează modestia, cumsecădenia și generozitatea Dumneavoastră, pe care le manifestaţi mereu și în orice împrejurări. Știu că nu numai graţie cunoștinţelor și talentului de care daţi dovadă, dar și datorită acestor calităţi umane mulţi oameni de cultură, dar și din alte domenii se bucură de prietenia Dumneavoastră. Cu care dintre ei v-aţi porni oricând prin focul și para propagandei antiromânești?
- Am mulţi oameni dragi, nu numai în spaţiul românesc, ci și în lumea largă, oameni de diferite etnii și religii, purtători ai celor mai diferite culturi și mentalităţi. Am fost întrebat cândva de o colegă de breaslă, Emilia Gheţu, dacă îmi ajunge prietenie, simpatie, căldură pentru mulţimea de oameni apropiaţi sufletului și i-am răspuns exact ceea ce cred și acum: teamă mi-e că anii câţi mi-i va slobozi Cel de Sus nu îmi vor ajunge să le dăruiesc din dragostea mea, din căldura sufletului meu. Dacă e să ne referim la lucruri majore, cum ar fi, primordial, protejarea valorilor naţionale, asemenea acţiuni se realizează eficient de echipe bine consolidate, care au în frunte lideri onești, puternici, implacabili. Tocmai aici apare la noi o mare problemă: vechiul regim, sovietic, a avut grijă să promoveze prioritar lideri doar în aparenţă puternici și rezistenţi, dând preferinţă mai ales unor demagogi, farisei, ipocriţi, profitori. Practica aceasta nefastă a marcat, în linii majore, și etapa de după 1989, și nu numai în Basarabia, ci și în întregul spaţiu românesc. Este cumplit ceea ce vreau să spun, dar nici să tac nu pot: și la București, și la Chișinău, se face simţită o gravă criză de lideri pe care am putea să-i urmăm necondiţionat, după care să mergem cu convingerea că, lăsând pe altarul Neamului oricâte jertfe ni s-ar cere, într-un final am putea ajunge și la izbânda noastră românească…

- Ca om de cultură, v-aţi manifestat pe multiple planuri - literatură, publicistică, lingvistică, traduceri, bibliologie etc. - și asta a făcut, consider eu, să pierdem un scriitor de piscuri carpatine. Pe când o surpriză de operă literară semnată de Vlad Pohilă?
- Am scris, în ultimele trei-patru decenii, câteva zeci de nuvele, vreo zece am publicat, câteva dintre ele bucurându-se de aprecierea unor scriitori de seamă, ca Alexandru Cosmescu, Aureliu Busuioc sau Nicolae Rusu. Am scris proză scurtă numai atunci când subiectul nu-mi dădea pace, mă chinuia, parcă dorindu-se a fi înșirat pe hârtie. Prin anul 2005 sau 2006 am adunat în calculator vreo 12 nuvele, cu gândul de a scoate o primă carte de proză. Tocmai atunci blocul în care locuiesc a fost prădat și în garsoniera mea, negăsind nimic de valoare (hoţii, evident, nu s-au uitat la cărţi sau la cele câteva tablouri!), mi-au furat calculatorul, cu toată arhiva. Mi-am zis atunci că cineva a hotărât să mai îngădui cu tipărirea prozelor… Cred că voi reveni la acest subiect, numai că deocamdată nu-mi pot permite luxul de a scrie proză, atâta timp cât trebuie să-mi asigur o existenţă cât de cât decentă din publicistică, din redactări, din traduceri. Mă consolez și la gândul că am o publicistică, în genere, beletristică – asta mi-a spus-o la finele anului 1989 și maestrul Aureliu Busuioc, atunci când m-a îndemnat să depun dosarul pentru calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. O colegă, Maria Vieru-Ișaev, cercetătoare și publicistă, nici nu numește eseuri, ci povestiri, unele scrieri de ale mele, cum ar fi cele despre Maria Tănase, Aniţa Nandriș- Cudla, Constantin Brâncuși, Raoul Șorban, Nicu Ceaușescu, Feodor Dostoievski, Lilli Promet, Gabriel Garcia Marquez, Salvatore Adamo… 

- Urmăriţi viaţa politică? În anul curent ea este marcată de două mari evenimente – alegerile locale în capitală și alegerile parlamentare. Pot fi ele de cotitură în soarta Republicii Moldova? O altă cotitură de labirint în care ne buimăcim de aproape 30 de ani…
- Nu pot să nu urmăresc și viaţa politică de la noi, oricât de ticăloșită ar fi ea – și în Basarabia, și în România, și în Rusia, și în lumea largă. Alegerile locale, din luna mai curent, vor fi, în opinia mea, un preludiu, o uvertură, pentru scrutinul din toamnă. Surprize pot fi cu totul dezolante, dezarmante, devastatoare pentru cei care speră la o cotitură spre lumină în labirintul în care ne bălăcim de trei decenii.

Pe de altă parte, însă, istoria noastră a fost mereu marcată de segmente temporale dramatice, tragice, catastrofale chiar, ca, într-un final, să se vadă și o rază de speranţă, și o făclie a schimbării în bine. Actuala situaţie politică de la noi amintește, în multe privinţe, starea de lucruri din Basarabia anilor 1917-1918. Cine acceptă această paralelă cronologică, va merge mai departe cu gândul, obligatoriu, la inteligenţa și patriotismul majorităţii membrilor Sfatului Ţării, poate și la înţelepciunea ţăranilor noștri, foarte posibil – și la extraordinarul spirit de solidaritate al altor români, fie ei ostași și intelectuali ardeleni, fie lideri de la București. Aș vrea să evoc, în context, încă un amănunt: contribuţia cu totul originală, dar neglijată nu știu cum, a doi fruntași ai mișcării basarabene de eliberare naţională de atunci: Vasile Stroescu și Nicolae Alexandri. Ei nu s-au impus prin fulminante luări de cuvânt și de atitudine, ci mai ales prin aceea că fiind nu numai patrioţi, dar și oameni foarte înstăriţi, și – ceea ce se întâmplă rar în această categorie umană – generoși, au avut perspicacitatea de a contribui financiar la rezolvarea unor momente-cheie, la ajutorarea unor luptători fermi, energici, motivaţi, dar lipsiţi de mijloace materiale, ca și la ajutorarea unor rătăciţi de a merge pe calea cea dreaptă. Astfel, V. Stroescu și N. Alexandri, alături de unii semeni de-ai lor din Transilvania, Bucovina și Vechiul Regat, și-au ocupat niște locuri cu totul distincte în istoria noastră de la începutul secolului XX. Acum suntem la începutul altui secol, ba și al altui mileniu, și istoria are toate șansele să se repete. Să se repete astfel ca să ne bucure pe cei cu aspiraţii naţional-democratice și să-i arunce la groapa cu gunoaie a istoriei pe cei cu cravate și steaguri ba roșii, ba cu cele trei culori ale hoardelor din Răsărit.

Gheorghe Budeanu,

interviu publicat în revista NATURA, mai 2018

Susține Natura.md: Devino Patron!